Vrăji, vrăjitoare, vrăjeli

de Radu Preda

| 0 Comentarii

La finele lui 2011, drept reacție la scandaluri mondene cu urmări penale, luminile reflectoarelor au fost direcționate asupra unui fenomen greu de încadrat pentru majoritatea comentatorilor faptului social. Pentru câteva zile, ecranul mediatic a fost ocupat de figurile pitorești ale unor vrăjitoare în război cu gramatica limbii române, dar în armonie cu forțele misterioase ale universului. Inclusiv presa internațională s-a grăbit să relateze, mai mult sau mai puțin exact, despre „vânătoarea de vrăjitoare” declanșată în România.

Pentru a câta oară, am reușit să surprindem, să ne consternăm contemporanii. Ca și cum cazul Tanacu nu ar fi fost suficient, iată că avem și această istorie bizară, vandabilă la o adică, legată de vrăjitorie. Undeva, la capătul estic al Europei, acolo unde se termină civilizația, se descoperă ochilor uimiți ai omului postmodern o lume mustind de magie, de duhuri și poțiuni.

Dacă universul lui Harry Potter poate fi retrăit în parcuri tematice de distracții, iată că vrăjile pot fi experimentate „pe bune” într-o țară care, era să uit, l-a dat și pe legendarul Dracula. Una peste alta, ca prin vrajă, câștigul brand-ului național a fost în ultimele luni exponențial cu vehiculatorii săi. Dincolo de ironia involuntară, ar merita să precizăm, pe scurt, câteva lucruri.

În primul rând, contrar etichetelor care vor să sugereze că suntem aparte, chiar dacă numai la rele, ocultismul nu este o specialitate exclusiv românească. Apoi, legat de excesul magicului în post-comunism, ar mai fi de luat în seamă contextul cultural și mental al tranziției de la noi și nu numai. În al treilea rând, tot în registru analitic, putem vedea în fenomenul vrăjitoriei o confirmare fără echivoc a tezei lui Eliade despre capacitatea sacrului de a se „camufla”. În fine, în ceea ce privește lectura social-teologică, vrăjitoria este opusul religiei pe care, în esență, o caricaturizează. În această ispită cad și unii preoți cărora harul de la Hirotonie nu le este „de ajuns”, plusând vedetist și nu de puține ori interesat material. Să le luăm însă pe rând.

Apetitul pentru supranatural nu este nici pe departe trăsătura de caracter a societăților așa-zis „înapoiate”, rudimentare din punct de vedere civilizațional, al structurilor de autoritate sau al mecanismelor de emancipare. Cine dorește, plecând din Occident, să descopere conservat în România „Evul Mediu întunecat”, în periferiile țigănești sau la Tanacu, nu are nevoie de o astfel de călătorie.

Este suficient să consulte piața locală de oferte. De la astrologi la psihoterapeuți autoinvestiți cu puteri speciale și de la interpreți ai pietrelor la căutători ai Graalului – spectrul este foarte larg. La fel și listele de prețuri. La o adică, nici nu este obligatoriu să cauți în internet sau în publicațiile „specializate”. Orice librărie ceva mai mare din Vest are între timp o secțiune, la concurență cu filosofia și teologia, de lucrări și „bunuri” ezoterice. Pe lângă volume, de regulă bogat și viu ilustrate, se vând bețigașe aromate, mici statui cu Budha râzând, talismane, cristale, globuri de sticlă, cărți de joc, ceaiuri care te pun în relație cu strămoșii, eșarfe ale păcii, colecții de „pământuri sfinte” (de la Ierusalim și până la altarele incașe), semne de carte, steaua lui David, drapelul curcubeu etc. Toate ingredientele epocii numite potrivit new age sunt la îndemână.

Tendința omului occidental, crescut teoretic în spiritul modern al îndoielii și certitudinii exclusiv științifice, probate, de a îmbrățișa oferte pseudo-spirituale este între timp un fenomen care îngrijorează inclusiv decidenții politici. În Franța laicismului militant, dar și în Germania sau Austria, în ultimele decenii au fost instituite comisii parlamentare de analiză a ofertei sectelor și psiho-grupărilor. Cu titlu exemplar, să ne gândim la seria de procese legate de „Biserica scientologică”, dar și la galeria figurilor oculte controversate de ieri și de azi, majoritatea lor având probleme cu justiția seculară.

În ceea ce ne privește pe noi, pentru a trece la al doilea aspect, odată cu libertatea recâștigată a presei, printre primele anunțuri din ziarele românești se vor regăsi cele invitând la aflarea viitorului, la scăparea de deochi și altele de genul acesta. Asemeni altor oferte la limita penală, magia și/sau vrăjitoria au reintrat în spațiul public post-comunist fără complexe. Pe fundalul confuziei și a mutațiilor sociale brutale, breasla clarvăzătorilor, a ghicitorilor în stele și cafea, a maeștrilor spirituali, a idolilor meditației sexuale, a vindecătorilor și a șarlatanilor de orice obediență a prosperat. S-a format o adevărată industrie, cu pagini electronice, grupuri și „școli”, teritorii de acțiune și domenii de influență.

Întrebării de ce apelează oamenii la astfel de „servicii” este greu să îi oferim în spațiul dat un răspuns complet. Cert este că, și aici intervine specificul asupra căruia doream să atrag atenția, viteza schimbărilor din viața personală și de grup, apariția unor momente de impas, precum divorțul sau boala, îi determină pe unii să caute alternative radicale, să acceseze soluții aflate în afara propriei lor puteri de decizie, să se pună, fie și provizoriu, sub un scut de la care speră o protecție pe care nu o mai pot garanta și nici aștepta de la cei din jur. În ciuda faptului că se declară religioși, având în mod cert o sensibilitate care îi face victime sigure ale vrăjitoriei, acești oameni greșesc sistematic interlocutorul. Având probleme reale, bat la uși false.

Așa ajungem la al treilea aspect. Cât mai succint și limpede formulat, apelul la practicile magice este de natură să confirme teza lui Eliade potrivit căreia religiosul nu dispare în modernitate pur și simplu, așa cum erau de părere mai toți sociologii religiei din ultimele două secole, ci se „camuflează”, devenind însă vulnerabil la traduceri improprii. Cu alte cuvinte, în absența unei tradiții religioase, a transmisiei ei pe tiparele de până acum, de unde și amnezia care se lățește din ce în ce mai mult, la concurență cu ateismul arțăgos al „credincioșilor” în progres, homo religiosus își găsește noi forme de exprimare, unele complet nefericite precum religiile seculare de la baza totalitarismelor secolului XX. „Nevoia” de religie fiind constantă, erupția ei la suprafața epocilor istorice produce noi peisaje sufletești, noi referințe simbolice, toate având în comun nu atât faptul de a reprezenta un nou stil, cât de a confirma perenitatea religiosului ca atare.

În această capacitate a vechiului de a se exprima prin nou rezidă paradoxul omului religios pe care Eliade a încercat să îl pună în lumină. Or, legat direct de vrăjitoria de altă dată sau de acum, ea nu face altceva decât să exploateze rudimentele religioase ale persoanei, operând mai ales cu straturile prost asimilate, de aceea vibrând la magic, ale sufletului. Șarlatanii de orice fel se insinuează abuziv în cutele insuficient explorate ale misterului existenței, erijându-se în interpreți de sens și surse de certitudine, pun stăpânire peste destine și le transformă în tot atâtea surse de venit. „Taxa de protecție” capătă valențe cvasi-religioase.

În lectură social-teologică, așa cum am formulat deja, vrăjitoria sau ocultismul sunt opusul radical al religiei. Mai cu seamă în viziune creștină, revelată nemijlocit prin Mântuitorul Hristos, religia este credința în cunoștință de cauză. Un creștin autentic, ancorat temeinic în datele propriei sale credințe, pe care nu întâmplător o mărturisește la fiecare Sfântă Liturghie, nu poate fi în același timp un abonat al vrăjitoarelor. Minunile în Creștinism, de la cele relatate în Evanghelii și până la cele care se petrec azi, nu reprezintă înscenări ale supranaturalului și nici nu se constituie într-un „material propagandistic”. Tocmai pentru că cea mai mare minune este însăși Întruparea și Învierea, toate celelalte lucrări ale lui Dumnezeu în creație, prin Sfinții Săi, confirmă cele deja știute. Altfel spus, creștinul este în posesia unei lucidități deschise minunii, pe care o și intepretează prin această prismă pentru a nu cădea victimă nălucirilor.

În acest sens, este sugestiv schimbul de replici, pe care îl parafrazez mai jos, dintre un călugăr bătrân și ucenicul său din pustia egipteană a secolului IV.

„Spune bătrânul: aseară, după rugăciune, Hristos a venit în chilia mea și mi-a stins lumânarea. La care tânărul, entuziasmat, îl întreabă: și ce ai zis Domnului? Să plece imediat, spuse senin avva. Cum așa? Ei bine, dacă era o ispită diavolească, s-a risipit de la sine, iar dacă era Domnul, Acesta sigur nu s-a supărat!”

Lecția este de două ori fundamentală: relația personală cu Dumnezeu și Sfinții Săi presupune pe de o parte un regim de existență în care minunea și transfigurarea materiei sunt posibile, iar pe de altă parte îndeamnă la trezvie, adică la luciditate și discernământ. În bună logică duhovnicească, Dumnezeu ne câștigă încrederea nu demonstrând puterea Lui – câți dintre cei vindecați de Hristos i-au fost și recunoscători?! –, ci îndemnându-ne să ne descoperim propria putere de a părăsi păcatul, de a alege virtutea, de a ne transforma, ca prin minune, iar nu prin „vrăji”, viața și de a ne agonisi deja în istorie arvuna mântuirii.

În fine, nu este mai puțin adevărat că, din păcate, unii slujitori ai altarelor, pentru a câștiga notorietate și nu numai, au tendința de a suspenda granița dintre magie și minune, dintre preoție și șamanism. Profitând, asemeni vrăjitoarelor, de starea sufletească tulbure a unora și de suspendarea rațiunii religioase, astfel de preoți „vestiți” sugerează că ar fi în posesia unor daruri unice, insinuând un raport privilegiat cu Dumnezeu. Contrar logicii filocalice, potrivit căreia darurile duhovnicești se tăinuiesc, adică nu se pun pe cartea de vizită, „prăvilarii” sunt exemple tulburătoare ale imposturii spirituale. Chiar dacă prin ei lucrează Duhul Sfânt, dat la Hirotonie, maniera în care se manifestă personal reprezintă, în ultimă instanță, o gravă luare în deșert nu numai a numelui lui Dumnezeu și a Sfinților Săi, dar și a lucrării Creatorului în lume.

Iată de ce, condamnând vrăjitoria propriu zisă, precum vedem în canoane, Biserica nu este mai puțin aspră față de laicii și clericii care se comportă vrăjitorește, amestecând pe cele sfinte cu cele impure. Pentru că, în cele din urmă, despre aceasta este vorba: a fi sau a nu fi în întregime al lui Hristos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>