Vocea clasei de mijloc: pentru o mișcare populară

de Teodor Baconschi

| 2 Comentarii

Istoria se hrănește din excese, dar viața prosperă în tihna intervalului. Filozofia și politica se pot face cu ciocanul, zidurile nu. Între zarva elitelor mai mult sau puțin autoproclamate și clocotul înăbușit al maselor, clasa de mijloc pune modest dar consecvent cărămidă peste cărămidă la edificiul binelui comun: deși nu stârnește entuziasm, moderația este mortarul oricărei construcții sociale și politice durabile.

Moderația înseamnă bun simț, iar clasa de mijloc bună așezare. Farmecul burgheziei este într-adevăr discret, dar difuz și durabil. Să epatezi burghezul sau să bagi spaima în el poate fi un ideal pentru tinerii (îmbătrâniți urât) din mai 1968 sau pentru Ana, Luca, Teo și Dej, dar conduce invariabil la distrugerea societății, ca să nu mai vorbim de daunele provocate pavajului.

Devenită miraj în România proletarizată a epocii comuniste, clasa de mijloc a reușit totuși să renască după 1989. Dacă ne întrebăm unde este și de ce vocea ei nu se aude, nu înseamnă doar că trebuie să dăm mai încet televizorul, ci mai ales că nu știm să privim împrejur. Pentru a descoperi clasa de mijloc, România firească și la locul ei, se cuvine în primul rând să nu ne încurcăm în prejudecăți sociologice sau economice. A pune semnul egalității weberiene între capital și burghezie înseamnă, în România, dar și în lumea globalizată a concernelor multinaționale, să judeci după criterii desuete. Clasa de mijloc este mai eluzivă decât convine unei definiții științifice bazate pe cifre și date cuantificabile.

Firește, familia medie, cu unul sau doi copii, o casă sau un apartament, o mașină sau două și eventual un cont – sau măcar un credit – la bancă se încadrează perfect în definiția clasei mijlocii. Nivelul de educație poate fi un criteriu, așa cum poate să fie averea. Nimic nu ne împiedică, de asemenea, să glosăm pe marginea distincțiilor dintre mica și marea burghezie, sau, cu alte cuvinte, dintre upper middle class și lower middle class. Ne putem întreba dacă – excepție făcând rarii oligarhi și, sper, tot mai puținii oameni care trăiesc de azi pe mâine – clasa de mijloc nu îi cuprinde cumva pe mai toți românii, funcționari sau patroni, medici sau profesori.

Dar niciuna dintre aceste discuții nu mă interesează. În definiția mea de lucru, clasa de mijloc este România cumsecade, pe care o întâlnesc la tot pasul și care, cu tot negativismul ambiant, nu a încetat să prospere și să construiască în acești douăzeci de ani. Oriunde călătoresc, cunosc români vrednici, care dezmint prin tot ce fac marea ieremiadă națională. Lamentația, fatalismul, mizerabilismul orchestrate de televiziunile toxice par să aparțină unei malebolgii care nu se intersectează cu realitatea în care trăim majoritatea dintre noi.

Ca ministru de externe, am cunoscut comunitățile românești de la Roma sau München, Vancouver sau New York. Ca politician, m-am convins de calitatea oamenilor din Iași, Cluj, Oradea sau Galați. Pretutindeni mi s-au prezentat inițiative admirabile, înscrise firesc și fără ifose în strădania comună pentru mai bine. Mi s-a vorbit de reviste, construcții, școli, festivaluri, contacte internaționale; am descoperit acțiune și voință, creație și ideal.

Dar înainte de toate m-am covins – dacă mai era nevoie – că, în paralel cu nevolnicia și nemernicia etalate impudic pe ecrane, există în România o clasă mijlocie, care articulează un nou tip de acțiune și reclamă un altfel de discurs. Acești oameni vrednici, liberi și puternici s-au desprins de asistența statului și țin pe umeri întreaga societate. Nu mai așteaptă să li se dea, ci dăruiesc, în spiritul maximei biblice parafrazate de Nicolae Steinhardt: „dăruind vei dobândi”.

Chiar într-o ordine secularizată a lucrurilor, contribuția tuturor la binele comun se răsfrânge în sporirea binelui individual. Nu este vorba aici de mâna invizibilă despre care vorbește Adam Smith, ci de mâna pe care o pune fiecare dintre noi la construcția edificiului social. E vorba de ieșirea din greaua boală comunistă și lunga ei convalescență, de reconstituirea comunității și a conștiinței interesului general. Înmulțirea talanților nu se face nici prin risipire euforică, nici prin tezaurizare harpagonică, ci prin investirea lor cu larghețe în educație, în familie, în comunitate.

Ieșiți răi, urâți și murdari din comunism, ne-am aruncat cu o frenezie demnă de o cauză mai bună într-un surogat cu iz de bazar oriental al visului american. Din etica și echitatea socialistă ne-am făcut o trambulină pentru a ateriza pe negândite în etica protestantă și spiritul capitalismului, înțelese cum s-a putut după un curs scurt, la seral. Am acumulat fără a împărți și am pretins fără a dărui. În același timp, însă, am călătorit, am evoluat, ne-am înscris pe orbita lumii libere și am descoperit nefirescul proastei așezări post-revoluționare.

A venit ziua ca virtuțile României cumsecade să se transforme în normă și să genereze schimbarea de societate prin care să întoarcem definitiv foaia tranziției. Actorul principal al acestei schimbări nu poate fi decât clasa de mijloc, prinsă până acum în menghina unui sistem în care precaritatea colectivă se convertește periodic în voturi, garantând astfel perpetuarea puterii deținute de moștenitorii Securității.

Este datoria unei mișcări populare autentice să răspundă așteptărilor clasei mijlocii, să trezească din apatie civică și din abandon electoral partea cea mai bună a societății. Fesenismul și-a dat măsura într-un deceniu de singurătate la putere, iar liberalismul de mucava a cam demonstrat ce poate alături de conservatorismul butaforic. Populismul, cultivarea pasiunilor joase și alimentarea zilnică a resentimentului își pierd publicul tot mai obosit. Clasa de mijloc din România sau, simplu spus, oamenii vrednici au nevoie de un alt tip de mesaj, de un proiect de societate cu care să se identifice, iar acesta nu se rezumă la matracajul televiziunilor sau la demagogia lipsei de program.

Care este așadar răspunsul politic la așteptările clasei mijlocii? Moderația, politețea, bunul simț în primul rând. Un anumit conservatorism, cuviincios cu cele sfinte, respectuos cu tradiția autentică și cu patrimoniul, preocupat de puritatea limbii și îngrijorat de otrăvirea mediului. Un cult sobru al libertății, care să evite excesele libertine și libertariene. Educația responsabilității în administrație, în guvernare, în îngrijirea medicală.

Toate acestea sunt descrierea fidelă a democrației de inspirație creștină, pe care s-a clădit mișcarea populară europeană de la Luigi Sturzo la Helmut Kohl. Mișcarea populară se adresează clasei medii. Cei liberi și puternici au menirea să-i ridice spre demnitate și prosperitate pe cei nevoiași, lărgind astfel mereu rândurile clasei de mijloc.

Mișcarea populară reprezintă centrul, media, justa măsură între egoismul liberal și colectivismul socialist. Ea recunoaște prosperitatea economică drept garanție și totodată efect al demnității persoanei umane, dar nu îi ridică templu nici nu bate monedă cu chipul ei. Bursa și capitalul sunt foarte utile ca instrumente, dar nu sunt un scop în sine al societății umane. Cu egală justificare pot fi respinse masificarea egalitaristă și asistențialismul pe care le propovăduiește stânga. Dezastrul comunismului și deriva capitalismului bazat pe specula financiară și vânzarea de vânt demonstrează pertinent că ambele sunt impasuri. Clasa de mijloc, întreprinzătoare dar prudentă, este mai degrabă înclinată să aleagă calea de mijloc între laissez-faire și socialism pe care o întruchipează, pretutindeni în Europa, mișcarea populară.

În efortul de a construi o dreaptă modernă, care să reprezinte clasa medie din România și să propună un nou pact social și politic, toți cei care credem într-o politică a valorilor și a viziunilor avem un larg bulevard în față. Pe valul unei ample mișcări populare, putem marginaliza până la insignifianță partidele construite pe inavuabile dar lesne de observat rețele clientelare.

Nu e vorba nici de o nouă revoluție, nici de răsturnări spectaculoase de situații. Clasa medie, în cumințenia ei, își generează deja liderii, la fel de nețipători ca ea. Întreprinzători, intelectuali, politicieni dintr-o nouă generație pregătesc, adesea fără să-și dea măcar seama, drumul mișcării populare care va înlocui în proximul ciclu electoral establishment-ul expirat al tranziției.

Am făcut elogiul moderației și al clasei medii. Nu aș vrea să se înțeleagă însă că este vorba de un panegiric organicist al lipsei de acțiune, sau de zugrăvirea encomiastică a mediocrității, decât dacă o înțelegem ca aurea mediocritas sau ca „justă măsură”. Forța clasei de mijloc nu vine din exces, ci din soliditate. Aceasta lucrează deja în societate și creează bunăstare, chiar și pe timp de criză. Nu văd cum ar putea să mai rămână pentru multă vreme fără expresie politică.

În lunile și anii care vin, România va auzi, din ce în ce mai pronunțat, glasul clasei mijlocii. Dacă politicienii dreptei românești nu îl vor recunoaște, își va crea singură portavocea.

2 comentarii despre „Vocea clasei de mijloc: pentru o mișcare populară

  1. super! adica un un fel de populism ortodox de dreapta… ca o contrapondere la populismul ortodox de stanga! adica cam acelasi drac

  2. acesti oameni vrednici nu sunt nici liberi si nici puternici.Sun robii confortului si ai rutinei cotidiene.Sunt robii conjucturei economice care nu poate fi controlate local.Urmatoarele decenii,tulburi si apocaliptice cer firi de brigamzi,de haiducie.De sacrificiu in sensul crestin.Sa dea Domnul ca sa se mai gaseasca si din acestia pe meleagurile noastre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>