Religia în spaţiul dreptei româneşti: o perspectivă creştin-democrată

de Mihail Neamțu

Dreapta românească traversează momente importante de clarificare doctrinară. Criza financiară ar părea că trebuie rezolvată printr-o concentrare pe chestiuni strict pragmatice. Şi, totuşi, există tot mai multe referiri la relaţia dintre liberalism, conservatorism, centrism şi creştin-democraţie. Se publică texte şi luări de poziţie, apar cărţi, se lansează platforme.

După integrarea în Uniunea Europeană, dreapta a trebuit să-şi negocieze relaţia cu moştenirea partidelor istorice renăscute din cenuşă după 1989, dar incapabile să se ridice la înălţimea aşteptărilor momentului. La fel de importantă rămâne lămurirea identităţii de dreapta în raport cu memoria unui trecut îndepărtat, însă decisiv pentru configurarea istoriei româneşti în secolul XX: naţionalismul etnicist al perioadei interbelice. Treptat, se configurează o aderenţă a unei noi clase de cetăţeni la valori care găsesc echilibrul între tradiţie şi modernitate.

Care este, însă, rolul religiei într-un spaţiul public, marcat de separaţia constituţională dintre Biserică şi Stat, dar conştient totuşi de greutatea tradiţiilor spirituale care au precedat (sau poate chiar au încurajat) naşterea modernităţii? Chestiunea a fost aprig disputată în Franţa lui Nicolas Sarkozy, reapare cu frecvenţă în Italia lui Benedict al XVI-lea[1], e relansată în Anglia arhiepiscopului Rowan Williams şi rămâne mereu prezentă în Polonia fraţilor Kaczynsky[2]. Chiar dacă problema extremismului musulman nu se pune deloc la Bucureşti, e important să ştim cum anume se plasează dreapta românească faţă de principiul laicităţii dechise? Cu ce resurse de imaginaţie şi inteligenţă abordează apologeţii gândirii populare chestiuni delicate cum ar fi bioetica, multiculturalismul, educaţia privată? Orice răspuns la o asemenea întrebare atârnă de atitudinea dreptei faţă de prezenţa religiei în spaţiul public.

În următoarele rânduri doresc să susţin acest punct de vedere: oricare ar fi subcurentele polului de centru-dreapta, la baza unei atitudini politice opuse progresismului stângist se află respectul viu şi sincer pentru „Civilizaţia Decalogului”. Mă refer aici la fundamentele morale născute din confluenţa tradiţiilor religioase iudeo-creştine, în dialog cu valorile juridice şi aspiraţiile intelectuale ale lumii greco-romane. Fără Atena (i.e., curajul interogaţiei critice), în absenţa Romei (i.e., exigenţa dreptului) şi, mai ales, lipsiţi de Ierusalim (i.e., nostalgia paradisului), viziunea noastră despre om şi societate s-ar şubrezi iremediabil.

A fi de centru-dreapta stă sau cade împreună cu respectul acordat tezaurului comun de inteligenţă şi spiritualitate al unui vast spaţiul nord-atlantic[3]. Da: pledoaria pentru statul de drept şi separaţia puterilor, critica asistenţialismului, încurajarea pieţei libere, nevoia de prudenţă şi raţionalitate, conservatorismul fiscal, dreptul la viaţă şi proprietate, demnitatea individuală în contrast cu pulsiunile colectivităţii — toate acestea fac parte din ereditatea unei dreptei moderne, dinamice şi capabile de înnoire. Chiar dacă nu eşti un mic antreprenor, nu ai şanse să devii un bancher bogat sau nu speri să derulezi afacerile unei mega-corporaţii, având totuşi o sensibilitate de dreapta te vei lupta împotriva taxării excesive şi a surplusului de reglementări.

În acelaşi timp, oamenii de dreapta vor recunoaşte autonomia spiritului în raport cu materia, creativitatea intrinsecă a inteligenţei umane în raport cu nevoile bazale ale animalităţii, importanţa unei vieţi comunitare în locul anonimatului colectivist. Dreapta recunoaşte perenitatea formelor de sacru. Dreapta afirmă libertatea individuală şi neagă determinismul rasial, biologic sau economic. Dreapta preferă să exploreze potenţialul ascuns al persoanei umane, mai curând decât să întărească un Stat omnipotent şi atotştiutor. Iată de ce, oricare ar fi opţiunile personale în materie de teologie ale oamenilor de dreapta — ezitând poate între teism, deism, scepticism, agnosticism, sincretism sau o anume ortodoxie ―, aceştia nu pot combate ori submina manifestările sănătoase ale religiei tradiţionale (i.e., angajamente morale, intelectuale sau culturale care exclud violenţa ori incitarea la ură).

În sprijinul acestei afirmaţii se poate oferi mai întâi un argument contextual: creştinismul merită un loc în cetate, pentru că — fie că vorbim despre Craiova mafiilor de cămătari sau despre zonele interlope ale Bucureştiului — străzile, scuarurile, trotuarele, parcurile şi mai toate cartierele noastre suferă. Anomia morală atinge uneori cote şocante de abrutizare; individualism orb îngroapă şi urmele faptei bune; simţul comunitar dispare sub lespedea delegării de responsabilităţi de la eul intim (înzestrat cu voinţă şi conştiinţă) către eul impersonal al statului. Nu este de mirare faptul că România se lasă uneori cuprinsă de silă. Prea puţine lucruri se mai fac împreună – de la înfrumuseţarea unui parc în sărbătorile de iarnă la curăţenia de primăvară. După cincizeci de ani de totalitarism ateu şi alţi douăzeci de tranziţie incertă, nu doar canalele media, ci şi instituţiile publice, şcolile sau chiar spitalele au fost invadate de cinism şi gregaritate.

Acest tablou sumbru nu ascunde faptul că şi cadrele oficiale ale religiosului au ajuns contaminate de flagelul prostului gust. Dar această pierdere a stabilităţii este cea care motivează redescoperirea prospeţimii politice şi filosofice a creştinismului. Redescoperirea Evangheliei în puritatea sa originară sau împlinirea celor zece porunci („să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu depui mărturie mincinoasă”, etc.) ar putea produce miracole nu doar în viaţa individuală privată a fiecăruia, ci şi într-o sferă comunitară.

Al doilea argument este strict principial şi nu se referă doar la situaţia României de astăzi. De la bun început, creştinismul a avut o vocaţie publică şi un elan civilizator. Triada bine, adevăr, frumos se armonizează printr-o triplă prezenţă în cetate:

(1) binele s-a structurat mai ales prin acţiunea socială — vizibilă, ieri şi astăzi, prin prezenţa voluntarilor în cantine sociale, în case de bătrâni şi în şcoli pentru copiii defavorizaţi; în locuri condamnate la uitare de majoritatea populaţiei, virtuţi precum răbdarea, dragostea, cumpătarea sau filantropia au ieşit la viaţă.

(2) pledoaria pentru adevăr este evidentă în vocaţia universitară şi pasiunea bibliofilă a creştinismului; patristica a contribuit decisiv la dezbaterea din jurul marilor cărţi, încurajînd o profundă reflecţie epistemologică şi o viziune metafizică alternativă la moştenirea grecească, şi fără de care istoria ideilor europene s-ar fi scris altfel. Creştinismul are modul său de-a înţelege fiinţa lumii create, conceptualînd altfel cunoaşterea de sine.

(3) frumosul, în sfârşit, s-a manifestat prin cultură. Artă şi literatură, muzică şi poezie, retorică şi arhitectură – iată gloria creştinismului recognoscibilă în principalele muzee, săli de concerte sau pinacoteci ale lumii. Creştinismului universal a consolidat în fiecare epocă o estetică aparte şi, până astăzi, câmpul vizual est-european rămâne marcat de fluxul cromatic al icoanelor lui Maxim Grecul sau Andrei Rubliov; de partiturile muzicale din psalmodia bizantină ori din tradiţia polifonică a unui Palestrina, Vivaldi, Bach sau Mozart; cântul gregorian de secol XIX, dar şi inventivitatea unui compozitor contemporan precum Arvo Pärt; statornicia troparelor lui Roman Melodul (sec. VI), cântul lui Dante (1265–1321), sonetele lui George Herbert (1593–1633), eseul lui T.S. Eliot (1888–1965), dramaturgia lui Paul Claudel (1868–1955) sau proza unui Vasile Voiculescu (1884-1963) – iată probe ale intersecţiei între binele vizibil şi adevărul inaparent.

Stă în firea lucrurilor ca binele, adevărul şi frumosul să nu-şi pună lumina sub obroc.


[1] Joseph Ratzinger, Sarea pământului. Creştinismul şi Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii (Convorbiri cu Peter Seewald), trad. rom.: T. Soroceanu, Ed. Sapientia, Iaşi, 2004.

[2] John Micklethwait & Adrian Wooldridge, God is back. How the Global Revival of Faith Is Changing the World, Penguin Press, 2009.

[3] John Micklethwait & Adrian Wooldridge, Right Nation. Conservative Power in America, Penguin Books, New York, 2005.

Comentariile sunt închise