Radu Preda: Ortodoxia şi democraţia creştină

de FCD

| 0 Comentarii

Cum se raportează Ortodoxia la modelul politic al democrației creștine? Întrebarea nu este nouă, ceea ce însă nu înseamnă că are și un răspuns. Dificultatea rezidă în cel puțin două aspecte care se condiționează reciproc. Întâi de toate, din punct de vedere teologic, ne confruntăm cu un paradox: cu toate că a influențat evident, masiv și pe termen lung sensibilitatea popoarelor în mijlocul cărora a propovăduit Evanghelia, Biserica Ortodoxă nu a reușit în mod constant, mai ales în ultima jumătate de mileniu, să impună un ethos capabil să realizeze simetria dintre religiozitate și civiltate, dintre orto-doxie și orto-praxie, adică dintre teorie și practică. Profunda spiritualitate răsăriteană, sintetizată în antropologia spirituală a îndumnezeirii omului (gr. Theosis), s-a concentrat în ultimele secole cu precădere la nivel personal sau cel mult la acela al comunităților monahale. Cu alte cuvinte, miza vieții duhovnicești fiind eminamente personală, efectele publice, pe scară largă, au fost de regulă plasate sub semnul neîncrederii. Imitatio Christi trebuia să rămână o aventură personală, discretă, intimă, cunoscută doar de cel/cea în cauză și duhovnic. Ea se derula în mijlocul comunității liturgice, dar nu trebuia, prin expunere, să fie în mod obligatoriu un reper pentru comunitatea civilă, din afara lăcașului de cult. Sfințenia era/este o stare recunoscută exclusiv post-mortem. Povestea clasică a pelerinului rus hălăduind de unul singur în căutarea mântuirii sau imaginea ascetului ascuns, nebănuit dincolo de hainele mizere ale mojicului rus, sunt cumva datele constitutive ale paradigmei acestui eroism spiritual solitar. Menit să atenueze asaltul autoritarist din partea Statului (fie și declarat creștin) sau chiar al ierarhiei Bisericii, dedulcită la cele ale lumii, acest „exil interior” era soluția prin care se păstra un minimum de libertate și prin aceasta era garantată mărturia potențială a dreptei-credințe. Între timp, un astfel de mod de a vedea raportul dintre „public” și „privat” din perspectivă religioasă cauționează prezența mesajului Ortodoxiei în societățile democratice de azi. Motiv să ne aducem aminte de faptul că, inițial, neîncrederea față de politică și social în general nu a fost o trasătură definitorie a Bisericii Ortodoxe de la bun început. Întreaga istorie a Bizanțului poate fi citită din perspectiva încercării, mereu reluate de la capăt, de a construi o societate pe fundamentele credinței biblico-patristice, de a anticipa în istorie, atât cât este omenește posibil, Împărăția lui Dumnezeu. Este rolul unei teologii sociale ortodoxe să încurajeze reluarea în contextul actual a interesului față de istorie și să reabiliteze teologic importanța cetățeniei pământești, prea des abandonată în favoarea celei cerești. Astfel ajungem la al doilea aspect.

Din punct de vedere istoric, Biserica de Răsărit nu a cunoscut în ultimele secole, mai precis: de la căderea Constantinopolului încoace, nici măcar un secol de autoderminare. Fie că au intrat sub ocupația otomană, fie sub autoritatea excesivă a țarilor sau au făcut experiența terorii comunismului ateu, Bisericile Ortodoxe locale din Europa de Est și din Orientul Apropiat, cândva majoritar creștin, au traversat istoria mai curând în ipostaza de victime sau, după caz, de instanțe simbolice menite să legitimiteze (de regulă, forțat) succesiunea titularilor puterii profane. Cu rare și punctuale excepții, Ortodoxia nu a putut să își facă auzit glasul autentic, profetic și critic, în chestiunile sociale. Dacă, totuși, s-a ridicat împotriva injustiției, de pildă după modelul opoziției unui Teodor Studitul, în plină prigoană iconoclastă, represaliile politice nu au întârziat, autoritatea spirituală trebuind să bată în retragere în fața intimidării profane. Mai mult, însuși caracterul național a fost și mai este o piedică serioasă în calea mesajului social critic al Bisericilor Ortodoxe locale, dependența prea mare de jocurile politice și de constelațiile locale conjuncturale împiedicând recursul la universalitatea unei etici biblico-patristice imparțiale, normativă tocmai prin faptul de a nu fi negociabilă la fiecare ciclu electoral, în funcție de promisiunile bugetare.

Acum, având în față aceste date de natură teologică și istorică, doar schematic puse aici în pagină, să vedem care ar fi șansele și dificultățile unei apropieri actuale dintre Ortodoxie (generic vorbind) și democrația creștină. Amintim doar trei oportunități secondate de tot atâtea obstacole. În primul rând, trebuie să luăm în serios istoria culturală diferită a societăților majoritar ortodoxe în raport cu Europa de Vest, predominant catolică și protestantă. Acest fapt este ilustrat cel mai convingător în evaluarea profund divergentă a proiectului modernității. Concret, în timp ce secularizarea este văzută de Bisericile și confesiunile occidentale ca o eliberare (inițial, împotriva voinței lor) de sub povara credinței monopoliste autorizate de către Stat, Răsăritul ortodox citește în același fenomen un atentat la însăși ființa religiei. Consecvent acestei terminologii mai curând subiective, a vorbi despre o „societate secularizată” este în limbajul majorității teologilor ortodocși similar cu discursul despre post-creștinism tout court. Dacă mai adăugăm faptul că secularizarea a fost experimentată în Europa de Est în forma brutală a comunismului și a dictaturii materialismului, atunci ne apare și mai clar cum și de ce există o diferență hermeneutică majoră între cele două emisfere ale continentului. Cu toate acestea, dincolo de nuanțele necesare interpretării unor contexte cultural-istorice diferite, la mijloc tot despre o neînțelegere este vorba. Refuzând distincția dintre secularizare și secularitate, teologia ortodoxă contemporană operează de multe ori cu simplificări masive care îngreunează nu doar înțelegerea traseului social și spiritual al Occidentului, oricum „compromis” (sic!), ci mai ales a schimbărilor prin care trec de cel puțin două secole încoace chiar societățile majoritar ortodoxe. Or, aici rezidă obstacolul major în calea unui dialog dintre Ortodoxie și modernitatea politică întrupată, printre altele, și de democrația creștină. Să nu disperăm însă. Situația poate fi remediată printr-o punere corectă a chestiunii proiectului modernității în discuția Europei de Est, adică a acelei părți care nu a contribuit nemijlocit la articularea acestuia, dar cu ale cărui efecte se confruntă. În plus, tocmai datorită raportului distant (la propriu) față de modernitatea occidentală, Ortodoxia se află în situația surprinzătoare de a o critica mai profund decât pot să o facă Bisericile și confesiunile vestice antrenate de la bun început, cu toate ambiguitățile aferente, în aventura rațiunilor concurente. Cu alte cuvinte, din perspectivă ortodoxă pot fi puse întrebări bune, ceea ce – pentru un proiect social-politic bazat de forța argumentului – înseamnă ieșirea din acel tip de fetișism ideologic periculos, pe care îl cultivă lucrurile „de la sine înțelese”, dar care, totuși, nu mai sunt între timp înțelese cu adevărat. Pe scurt, fără a încuraja câtuși de puțin teoria ciocnirii civilizațiilor, credem că întâlnirea (reluată) a Orientului cu Occidentul în spațiul european este o șansă extraordinară de înnoire și adaptare reciprocă, de corectare a clișeelor și de verificare a fundamentelor etice, de depășire a aroganței de tip colonialist și a bădărăniei autohtoniste. Dacă mai era necesar să subliniem, condiția esențială a acestui efort este de a fi asumat ca atare de ambele părți.

În al doilea rând, direct legat de cele afirmate mai sus, o consecință a asumării organice și critice, nu doar la suprafață (topos-ul nefericit al modernizării românești: formele fără fond), a avantajelor modernității de către Europa de Est, în special de către societățile majoritar ortodoxe, ar fi acceptarea pluralismului ca fenomen legitim și, mai departe, construirea cu ajutorul acestuia a unității de voință puse în slujba unui proiect de societate. Cum se poate bănui, nu este vorba aici despre pluralismul vehiculat de prozelitismul ideologic, indus cu forța prin politici la limită sinucigașe, și a cărui formulă magică a fost până de curând, mai precis: până a eșuat lamentabil, multiculturalismul. Așa cum se vede la nivelul mutațiilor sociale din Europa de Vest din ultimele decenii, simpla adiționare a unor date culturale dintre cele mai diferite nu poate fi prezentată drept pluralism neutru atâta vreme cât tocmai diferențele acestea justifică fie ghettoizarea identitară, fie contestarea violentă a culturii publice majoritare de către alogenii minoritari. Or, pluralismul pe care îl avem în vedere are o cu totul altă semnificație. El se bazează pe diversitatea și unicitatea persoanelor, trăsături definitorii ale antropologiei creștine. Organismul eclesial, asemeni celui social mai larg, nu poate funcționa ca un întreg dacă suspendă aceste caracteristici ale membrilor săi luați fiecare în parte. Unitatea se realizează nu în ciuda diversității, ci tocmai datorită acesteia. Exemplul cel mai la îndemână îl constituie pluralitatea Evangheliilor care dau mărturie despre aceeași experiență unică a Întrupării lui Dumnezeu. În această optică, revenind la provocările actuale, după două decenii de comunism unformizant, Biserica trebuie să fie atentă la marele risc pe care îl reprezintă acum aplatizarea de tip consumistic și alimentat cultural de întreg mecanismul consensualității nereflectate, superficiale, a corectitudinii politice. Oportunitatea pe care Ortodoxia, în calitatea ei de instanță spirituală și publică în Europa de Est, ar putea să o fructifice este tocmai lectura constructivă și orientativă a tipurilor de pluralitate și în același timp corectura pe care ar trebui să o aducă tendințelor de reducție. În mod practic, alimentarea unui ethos care să stea la baza proiectului de societate ar fi soluția la tendințele de tot felul care macină societățile post-comuniste și care le face vulnerabile. Tocmai în acest punct, o eventuală întâlnire cu democrația creștină ar fi mai mult decât benefică atât pentru corpul eclesial, cât și pentru cel politic.

În fine, ar fi de luat în seamă și momentul de cumpănă în care se găsește gândirea politică de sorginte creștină. Chiar dacă nu a antrenat după sine, potrivit unor analize, „sfârșitul istoriei”, căderea comunismului a provocat o reașezare a vechilor idei politice și a obligat la căutarea unora noi. Cum acestea nu au fost găsite, pentru moment asistăm la o derivă a viziunilor diriguitoare incapabile, în varianta lor de până acum, să facă față multitudinii și intensității provocărilor. În ceea ce o privește, deriva dreptei poate fi localizată între fundamentalismul bushist (neo-conservator) și edulcorarea sarkozyistă (un gaullism fără ethosul lui de Gaulle), pentru a nu mai aminti de metamorfoza penibilă a dreptei în berlusconianismul scandalos. Această situație îngreunează într-o primă instanță fructificarea principiilor creștine în politica de zi cu zi. Tot această criză este însă și o posibilă șansă de a reafirma modelul politic al democrației creștine, de data aceasta și din punct de vedere răsăritean, ortodox. Sigur, este un drum politic și teologic anevoios, nu lipsit de capcane, dar la care nu există nicio alternativă. Or, tocmai lipsa de alternativă ar putea fi imboldul hotărâtor.

În loc de concluzie nu putem decât reitera speranța că, în Est și în Vest deopotrivă, Europa de mâine își va construi o cultură politică bazată pe pluralitate și unitate în egală măsură, pe temeiuri verificate până acum în ceea ce au ele mai bun și mai trainic. Pentru prima dată în istoria modernă, Ortodoxia europeană poate fi un partener social și tot pentru prima dată în istoria ei recentă își poate exersa liber vocația spirituală, pe verticală, fără să ocolească întâlnirea cu orizontala. La urma urmelor, aceasta este, la propriu, crucea pe care trebuie să o ducă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>