Contribuţii româneşti la elaborarea unei doctrine creştin-democrate între 1947-1949

de Radu Carp

| 0 Comentarii

În spaţiul autohton, reflecţia în legătură cu relaţia dintre democraţie şi creştinism a avut o gestaţie destul de dificilă şi nu a fost lipsită de contradicţii. Se pune întrebarea dacă şi cum această reflecţie a apărut în România pe coordonatele gândirii şi mai cu seamă acţiunii politice. Există un moment a cărui natură nu este pe deplin pusă în valoare nici până în prezent. În perioada 1945-1947 a funcţionat în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc (PNŢ) o formă de reflecţie politică ce punea accentul pe legătura dintre creştinism şi democraţie, pornindu-se de la gândirea personalistă a lui Jacques Maritain sau Emmanuel Mounier.

Această reflecţie a fost articulată în jurul unor credincioşi greco-catolici [1]; o amintim în acest context pentru a arăta diferenţele de abordare între ortodoxie şi alte religii în spaţiul românesc în privinţa relaţiei dintre creştinism şi democraţie. Aceşti autori, printre care îi amintim pe Gabriel Ţepelea, Ion Miclea, Coriolan Gheţie au publicat în 1947 o serie de şapte volume reunite sub titlul Problemele timpului. Episodul respectiv este amintit de Gabriel Ţepelea[2], principalul ideolog al PNŢCD după ce acest partid a fost reînfiinţat, ca urmare a răsturnării regimului comunist în decembrie 1989. Invocarea sa are ca scop justificarea revendicării unei noi identităţi, cea creştin-democrată de către acest partid şi pentru a sublinia continuitatea între PNŢ şi PNŢCD.

Dintre textele acestor autori reţin atenţia cele semnate de Gabriel Ţepelea, Ion Miclea şi Coriolan Gheţie. Abordarea lui Gabriel Ţepelea nu diferă foarte mult de cea pe care o regăsim în textele publicate în Solidaritatea; pentru acest autor, una dintre principalele calităţi ale „omului român“ este religia[3]. Mult mai articulată este reflecţia dezvoltată de Ion Miclea. Acest autor îşi propune să analizeze cum anume creştinul priveşte „problema politică“. Miclea combate teza potrivit căreia între creştinism şi politică nu există nici un punct comun, deoarece astfel s-ar nega caracterul creştinismului de a fi deopotrivă „supranatural“ şi „în natură“. Creştinismul este potrivit lui Miclea o religie şi nu o politică, însă pe de altă parte „politica este în strânsă legătură cu credinţa religioasă“. Există, aşadar, o politică creştină, iar aceasta are două semnificaţii: este vorba în primul rând de „o concepţie politică ale cărei principii să nu vateme şi să nu împiedice în nici un chip principiile şi viaţa creştină“, iar în al doilea rând o politică ce îşi propune „fericirea vremelnică a mulţimilor cârmuite“. Pentru Miclea există o strânsă legătură între ceea ce numeşte „mistere creştine“ (Întruparea, Sfânta Treime etc.) şi regimurile politice, deoarece „cele mai tulburătoare mistere creştine, desăvârşind pe creştin, au puterea de-a desăvârşi pe cetăţean“. În viziunea lui Miclea poitica creştină este, indiferent de sensul pe care l-ar avea, „în primul rând politică şi nu un substitut politico-teologic“. Miclea defineşte în textul său şi forma de regim politic creştin: acesta se bazează pe „principiile pe care creştinismul le are despre Dumnezeu, despre om, despre raporturile sociale, despre drepturile şi datorinţele guvernanţilor şi ale supuşilor şi […] despre sensul vieţii individuale şi colective“[4]. Dintre toate aceste texte surprinde îndeosebi abordarea lui Coriolan Gheţie, cel mai racordat la dezbaterile occidentale din acea vreme. Gheţie foloseşte un alt vocabular decât ceilalţi: îl citează pe Jacques Maritain, afirmă că omul este o persoană, iar societatea este alcătuită din persoane, îşi pune problema definirii binelui comun, „scopul societăţii“ care „nu e un bine obiectiv, ci un bine care prin repercusiune se întoarce tot la persoanele constitutive“. De asemenea, Gheţie este singurul dintre aceşti autori care foloseşte termenul „totalitarism“, fapt remarcabil pentru epoca în care este scris acest text. În totalitarism nu mai contează omul pentru că „statul a pătruns peste tot“. În viziunea lui Gheţie creştinii resping de plano orice justificare a statului dar şi o legitimare a unei politici bazată exclusiv pe virtuţile naţiunii. Aceste două perspective sunt potrivit lui Gheţie „o flagrantă contrazicere cu toată concepţia noastră despre rânduiala lumii“[5]. Regăsim astfel o temă inedită în cadrul încercărilor de a teoretiza relaţia dintre creştinism şi democraţie în spaţiul românesc: viziunea care pune accent pe persoană, anti-etatistă şi care nu pune în prim plan naţiunea.

Ne punem firesc întrebarea retorică cum ar fi arătat reflecţia despre creştinism şi democraţie în România dacă nu ar fi fost instaurat regimul comunist, exact în anul în care au fost publicate aceste texte. Cu siguranţă, un asemenea tip de reflecţie ar fi avut incidenţă la nivelul acţiunii politice. Este de asemenea cert că aceşti autori greco-catolici ar fi intrat în contact cu viziunea laicilor ortodocşi asupra acestei probleme, iar rezultatul acestei fertile întâlniri intelectuale ar fi fost o reflecţie corelată la cea occidentală dar care ar fi ţinut cont în egală măsură şi de specificul viziunii ortodoxe asupra politicii şi regimurilor politice.


[1] Alexandra IONESCU, „La résurgence d’un acteur politique en Roumanie. Le Parti National Paysan Chrétien-Démocrate“, Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. II, no. 1, 2002, p. 162.

[2] Dreptatea, 5 februarie 1991.

[3] Gabriel ŢEPELEA, „Problema omului în societatea românească“, în Din gândirea creştin democrată românească, Metropol, Bucureşti, 1995, p. 17.

[4] Ion MICLEA, „Elemente de politică creştină“, în ibidem, pp. 21-25.

[5] Coriolan GHEŢIE, „Introducere la omul nou“, în ibidem, pp. 26 -33.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>