Despre diplome

de Petre Guran

| 0 Comentarii

Reforma din învăţământul universitar pare să se fi împotmolit în verbiajul unei polemici otrăvite. Patima oratorică jucată în toate registrele de la tragic până la comic a pus stăpânire pe dezbatere, încât nimeni nu mai poate fi convingător, nici susţinătorii reformei, nici criticii ei. Ca orice măsură progresivă şi, din păcate, în mare măsură încă dominată de o mentalitate progresistă, legea nu propune o soluţie la criza sistemului de învăţământ, ci numai rezolvări punctuale ale unor derive caricaturale. Dacă structura universitar-mafiotă s-a simţit o clipă ameninţată în securitatea ei financiară de către anumite prevederi ale noii legi, a descoperit cu maximă repeziciune cum să folosească şi această nouă lege pentru a-şi spori controlul birocratic şi iraţional asupra resurselor umane academice.

Perspectiva adoptată de reformişti lasă impresia că deriva din învăţământ s-ar datora ultimilor 20 de ani. Prin contrast perioada de dinainte de 1989 capătă o aura pozitivă. Până şi un bun profesor de marxism ar strâmba din nas. Perfomanţele învăţământului dialectic de tranziţie au fost mai profitabile dezvoltării buzunarelor academice, decât cel păgubos dogmatic!

Declinul învăţământului românesc îşi are originea în ideologizarea lui înainte de 1989, dar în acelaşi timp se înscrie într-un fenomen de ideologizare mai larg european, dar mai ales de instrumentalizare politică şi electorală a preocupării pentru educaţie.

Păstrând deocamdată acelaşi punct de vedere al materialismului dialectic, tranziţia este cu adevărat un progres! În perioada totalitară materia predată elevilor/studenţilor îl scârbea deopotrivă pe profesor şi pe elev, din care elevul nu se lumina la minte în nici un fel, iar profesorul nu se pricopsea cu nimic. După 1989 nici profesorul n-a mai trebuit să se chinuie să predea ceva, nici elevul să înveţe ceva – în sine raportat la demenţa precedentă era un act raţional! Şi în loc să piardă timpul în clasă, profesorul/şcoala/universitatea îi dădea elevului ceea ce dorea: o diplomă. La rândul lui elevul îi dădea profesorului ceea ce îşi dorea: bani! Schimbul a devenit legitim din punct de vedere al pieţei libere. Căci oricum profesorul de dinainte de 1989 (să mă ierte excepţiile pentru această generalizare barbară de dragul arguemntării) nu avea de oferit cu adevărat cunoaştere sau educaţie. Violenţa, eşecul uman, social şi economic al socialismului sau comunismului demonstrează suficient că nu a existat educaţie sau învăţământ înainte de 1989. Dar fenomenul care s-a născut in perioada tranziţei îil putem descrie astfel: statul a fost şi este încă cel mai mare angajator pe piaţa muncii; pentru a angaja statul cere diplome fără a cere competenţă, în orice caza fără a o testa în mod real. Deci e nevoie de diplome, acele diplome certificate de autoritatea statului. Prin umare a apărut piaţa diplomelor! Era o consecinţă inevitabilă. Iniţial statul a controlat procesul de producere a diplomei, fiindcă diploma trebuie să corespundă fie unei ideologii naţionaliste, fie unei ideologii socialiste. Apoi aparatul birocratic al sistemului de învăţământ de stat a înţeles repede că controlul diplomei este o sursă extraordinară de venit. Ciclul raţionalităţii economice s-a completat astfel: elevul vrea diploma, universitatea îi vinde diplomă, dar ca să vândă diplomă universitatea trebuie să cumpere de la stat privilegiul de a vinde diplome. Mai pe scurt lucrul arată astfel: statul stipulează necesitatea diplomei, apoi tot statul vinde prin interpuşi diplome.

Orice încercare de a controla parcursul de producere a diplomelor prin noi organizme este sortit să sporească afacerea. Ce ar putea atunci face un ministru care vrea să reformeze sistemul de învăţământ? Pare de negândit şi totodată banal: să oprească producerea şi vînzarea de dipome! Cum? Pur şi simplu să suspende orice procedură de certificare/recunoaştere/validare a diplomelor.

Să ne imaginăm că de la toamnă se închid toate comisiile de control/validare şi recunoaştere a diplomelor, toate comisiile de control şi acreditare a Universităţilor de stat sau private îşi încetează activitatea. Să ne imaginăm că pe nicio diplomă nu va mai scrie Ministerul Educaţiei. Diploma nu va angaja decât cuvântul şi răspunderea civilă a Universităţii respective, adică mai concret a corpului profesoral care o compune. Astfel dacă un medic/inginer/arhitect incompetent comite o eroare, persoana lezată se va putea întoarce nu numai împotriva celui care a comis eroarea în cauză, ci şi împotriva şcolii care l-a format. Dacă persoana lezată poate demonstra în instanţă că dipolma minte asupra nivelului de pregatire al persoanei care a comis eroarea, el va putea cere despăgubiri şi din partea şcolii. Iar profesorii vor trebui să plătească solidar pagubele produse de propria lor incompetenţă sau necinste. Mai simplu decât acest caz extrem, orice document fără acoperire în realitate este socotit un fals. Astfel un angajator care este păgubit de un angajat incompetent care s-a prevalat însă de o diplomă pentru a-şi demonstra presupusa competenţă poate cere daune şi interese instituţiei care a eliberat diploma falsă.

Fără diplome recunoscute de stat şi fără universităţi acreditate/acreditabile o primă mare sursă de corupţie ar dispărea, adică întregul mecanism de control al statului asupra învăţământului public şi privat.

Al doilea pas ar fi ca în administraţia publică certificarea studiilor prin arătarea unei diplome să fie înlocuită cu un concurs. La nivelul de intrare într-un post administrativ, cea mai simplă probă şi care ar desfiinţa şi bacalaureatul ar fi deocamdată un exerciţiu de dictare.

Dezangajarea statului din învăţământul universitar ar permite o investiţie mai serioasă în învăţământul preuniversitar. Dacă elevii ar fi mai bine pregătiţi din şcoală şi din liceu, anumite domenii de activitate nici nu ar necesita studii superioare. De asemenea elevi mai bine pregătiţi ar produce studenţi mai buni şi eficacitatea educaţională a universităţilor ar fi mai mare, iar costurile ar fi mai mici.

Apoi dacă universităţile nu vor mai putea vinde marfa numită „diplomă”, vor trebui să înceapă să producă marfa numită „cunoaştere” sau „formare”. Credibilitatea lor va depinde de rezultate şi deci şansa de a avea noi studenţi va depinde de renumele pe care îl transmit studenţii plecaţi de pe băncile acelei universităţi. Astfel tentaţia de a vinde un examen scade, fiindcă fiecare student prost pe piaţa muncii contribuie la năruirea prestigiului universităţii.

Ce ar mai păstra Ministerul Educaţiei ca atribuţii în învăţământul superior? Finanţarea acelor domenii de cunoaşterea fragilizate de transformarea societăţilor contemporane şi care nu se pot susţine numai prin cererea de pe piaţa muncii sau în genere a învăţământului de performanţă care se îmbină cu cercetare. Acest tip de finanţare se poate îndrepta către orice universitate publică sau privată.

Riscurile circulaţiei pe piaţa muncii a unor diplome fără acoperire reală sunt neglijabile de vreme ce şi cu diplome controlate de stat s-a ajuns la fraude înspăimântătoare. Desfiinţarea diplomelor duce la o dubla economie. Pe de o parte statul nu mai trebuie să gestioneze organele de validare/certificare, pe de altă parte nu mai trebuie să cheltuiască bani cu controlul anticorupţie (ANI, DNA, Parchet). Dacă o universitate vrea să folosească oameni politici între cadrele ei, dar nu mai are cum să obţină avantaje de la stat, nu mai există nici un motiv ca statul să urmărească ce face omul politic în acea universitate. Este o activitate privată a politicianului în timpul său liber!

Pornind de la realitatea prezentă că diploma unei persoane nu mai garantează în nici un fel competenţa ei, şi că angajatorul nu se poate baza pe acel document, rămân în responsabilitatea angajatorului să dezvolte o strategie de atragere a resurselor umane care să se lipsească de elementul birocratic diplomă sau să-l verifice. Statul nu mai garantează valoarea acestora.

În finalul acestor gânduri despre învăţământul nostru trebuie să salutăm rezultatele de la bacalaureatul de anul acesta. Ele vor împinge spre faliment probabil câteva facultăţi sau chiar universităţi lipsindu-le de materia primă, absolvenţii de liceu!

Cele care vor mai atrage studenţi se vor întări cu studenţi mai competenţi din pornire şi vor confirma o brumă de prestigiu care mai diferenţiază universităţile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>