Misiunea democraţiei creştine

de Adrian Papahagi

Democraţia creștină s-a născut, după cum pertinent sublinia Émile Poulat, dintr-o dublă fidelitate faţă de forţele neglijate în construcţia politică modernă: poporul și Biserica [1]. Caracterizată de popularism și de reformism, democrația creștină este greu asimilabilă stângii sau dreptei clasice europene. În viziunea aceluiași Poulat, ea nu este ‘sinteza amiabilă, ci antiteza globală’ a ‘dreptei conservatoare și a stângii subversive’. Prin atașamentul față de Evanghelie și de tradiția vechii Europe, democrația creștină nu poate fi decât antiprogresistă, opunându-se filozofiei atee a socialismului și liberalismului, ceea ce o apropie de o atitudine conservatoare. Pe de altă parte, promovarea intereselor sociale ale poporului (din poruncă evanghelică, nu ca ispită populistă) și reformismul democrației creștine sunt radical opuse conservatorismului.

Poziționarea în centrul eșichierului politic (acel ‘Zentrum’ în care a militat și Konrad Adenauer, de pildă) avea sens într-o construcție politică clasică, în care dreapta și stânga erau bine conturate. La ora actuală, suntem însă martorii contaminării pandemice a dreptei cu ideile stângiste, devenite o adevărată vulgată a modernității, și totodată asistăm neputincioși la consolidarea unei stângi oligarhice, în care mandarinatul ereditar a dat deja naștere unei noi clase conservatoare. Acest lucru este evident și la noi, unde guverne liberale au promovat adesea politici sociale egalitariste, iar socialiștii reprezintă o plutocrație preocupată exclusiv și obsesiv de păstrarea unui status quo al privilegiilor dobândite cel mai adesea abuziv.

După ce au depășit categoriile de dreapta și stânga, partidele românești tind acum spre un centru pe care nu vor întârzia să-l facă nefrecventabil. Ca să preiau sintagma folosită de Aurelian Crăiuțu, centrul nu mai este astăzi ‘de negăsit’, ci omniprezent. Caracteristica principală a partidelor europene, cu rare excepții, este amestecul toxic de nomenclaturism și populism. Cu cât elitele politice sunt mai conservatoare, cu atât discursul lor este mai populist. Cu cât liderii politici sunt mai eficienți în crearea unei caste ereditare și greu permeabile, cu atât simulează mai cinic grija față de popor. Cu cât crește nedreptatea și inegalitatea socială, cu atât establishment-ul de stânga-dreapta extinde la nivelul întregii societăți un asistențialism nesănătos, pustiitor, care speră să ne transforme pe toți în ‘sclavi fericiți’.

Pe fondul estompării vechilor categorii născute în urma Revoluției franceze, este tot mai greu de vorbit despre o dreaptă conservatoare și despre o stângă progresistă, revoluționară. La rându-i, devenit ubicuu, centrul nu mai este nicăieri. Unde putem situa așadar o construcție politică nouă, inspirată de valorile Evangheliei și atașată interesului adevăratei Românii? Răspunsul este simplu: în opoziție față de noul establishment plutocratic, tehnocratic și politic, în care stânga și dreapta devin tot mai mult categorii revolute. Păstrându-și fidelitățile fondatoare față de Evanghelie și față de popor, democrația creștină trebuie să devină principala mișcare de rezistență împotriva polarizării societății românești în lumpăn-oligarhie și lumpăn-proletariat. Profesând un reformism inspirat din principiile creștine ale libertății, demnității, dreptății și responsabilității solidare, democrația creștină se opune unei politici care promovează servilismul carierist, abjecția ca metodă de lucru, injustiția și arbitrarul, însoțite de o suverană iresponsabilitate — sursa unui dezastru social, ecologic și moral fără precedent.

În cacofonia generată de portavocile agramate ale nomenclaturii care a acaparat România, democrația creștină trebuie să fie vocea bunului simț, vocea poporului, vocea adevăratei majorități. Democrația creștină nu are a se situa nici la dreapta, nici la stânga, nici în centrul din ce în ce mai aglomerat și neplauzibil, ci în opoziție inflexibilă față de amalgamul de populism și cinism al establishment-ului actual. Dacă nu va putea converti niciunul dintre partidele existente la valorile sale, democrația creștină va trebui să coalizeze energiile vii și cinstite ale acestui neam, și să constituie o nouă forță politică.


[1] E. Poulat, ‘Pour une nouvelle compréhension de la démocratie chrétienne’, în Revue d’histoire ecclésiatique 60 (1975), pp. 5-38.

Comentariile sunt închise