Despre fanatism, politică şi auto-limitare

de Mihail Neamțu

| 0 Comentarii

Stânga şi dreapta – iată un binom ignorat de partidele din România, dar tot mai relevant pentru configurarea spaţiului public.

Există ceva păgubos şi benefic în acest schematism dogmatic: îi exclude din ecuaţie pe cei care încă mai caută şi îi energizează pe cei care şi-au oferit răspunsul la marile întrebări legate de bine, adevăr şi dreptate. Viciul se ascunde în capcana ideologizării iar elementul pozitiv ţine de primatul valorilor. Dispar însă din peisaj conştiinţele nelămurite sau nedumerite – cei care n-au tranşat încă marile dileme teologico-politice ale existenţei. Există foarte mulţi oameni adulţi care n-au decis încă între piaţa liberă (eventual dereglementată) şi intervenţionismul statal (eventual monopolist), între homeschooling şi educaţia etatistă, între respectul necondiţionat pentru religie şi secularismul agresiv, între individualismul capitalist şi colectivismul sindicalist. Şi către aceştia trebuie construite punţi de legătură.

O excesivă politizare a vieţii publice ne poate face opaci la umanitatea comună împărtăşită cu oamenii aflaţi la centru. Orbiţi de procesul etichetărilor doctrinare, ajungem să îngropăm dialogul cu celălalt. Pentru că nu acceptă ideologia adversarului, activistul înverşunat decide să-i nege treptat inteligenţa, cultura, memoria, farmecul, carisma şi orice altă calitate nativă sau dobândită. Îl consideră impostor, apoi îi bârfeşte realizările publice şi, în ultimă instanţă, decide să-l demonizeze. Mi-am reamintit de acest proces descoperind recent cum, pe un blog cu orientare „creştină” de tip „paleoconservatoare”, cineva îl catadicseşte pe un inamic „neoconservator” cu bine-meritata adresare: „vierme” (în starea civilă: Mihail Neamţu). Într-un registru mai pretenţios academic, un blog radical de stânga îl fixează pe un liberal clasic sub titulatura: „rasist” (în paşaport: Dragoş Paul Aligică)! Etc.

La noi, dezbaterea de idei conduce nu spre progres, ci către intensificarea fanatismului (printr-o raportare erotică faţă de propriul crez). Un cocktail fatal explodează atunci când ura personală și fixația ideologică se combină cu perspicacitatea propagandistică și găunoșenia morală. În lipsă de contra-argumente, fanaticul preferă atacul ad hominem — folosind aluzii spumoase, referințe oblice, asocieri tendențioase sau minciuna sfruntată. Profilul găunos îl va face pe fanatic să lovească din spatele unui pseudonim. El devine, astfel, opusul ființei verticale, capabilă de confruntare deschisă, frontală și civilizată. Lipsit de probe sigure, el este gata să-ți inventeze culpe imaginare, să-ți dezgroape morții, să te denunțe la vecini și prieteni şi să arunce pretutindeni sămânța îndoielii prin epitete şocante („fascist”, „extremist”, „legionar”). Dacă o simplă ţaţă se topește în voluptatea bârfei minore și plimbă doar vorba prin târg, fanaticul nu găseşte odihna până la ultima petiţie online sau chiar plângere către tribunal.

De unde vine aceată aplecare către exces? Răspunsul nu poate fi decât unul: din absenţa moderaţiei şi a reflexului de auto-limitare (consumat uneori prin auto-ironie).

Tocmai de aceea, e bine să reiterăm aici un vechi truism: omul de dreapta are conştiinţa (uneori tragică) a propriilor sale limite. Este o stare care nu-l dărâmă, ci, dimpotrivă, îl tonifică. El se poate orienta în viaţă după următorul dicton: „să trăieşti ca și când ai muri mâine și să muncești ca și când ai trăi o sută de ani”.

Dreapta-judecată te face să accepţi finitudinea ca dat fundamental al existenţei. Nimbul serafic al copilăriei rămâne, totuşi, un mit. Chiar de la naştere descoperim imperfecţiunile naturii căzute: un bebeluş luptă printre plânsete şi lacrimi pentru a birui frica şi foamea. Copiii sunt apoi struniţi cu greu la grădiniţă sau la şcoală pentru a depăşi barierele cumplite ale ignoranţei. Fără o plasă de siguranţă confecţionată de părinţii responsabili, vârsta adolescenţei poate plonja în abisul viciilor fără număr. În sfârşit, adultul rămas singur descoperă şi el că viaţa omului e mai degrabă „săracă, urâcioasă, brutală şi scurtă” (pentru a-l cita pe Hobbes).

Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci cum să mizezi pe geniul unei singure generaţii sau pe talentul unei singure bresle? Respectul faţă de tradiţie se naşte dintr-un respect pentru experienţa înaintaşilor. Adunînd laolaltă intuiţia şi cunoaşterea a milenii de cultură şi civilizaţie, străbunii pot depăşi uneori înţelepciunea contemporanilor.

Refuzul utopiei ţine, la fel, conştiinţa acută a limitei. Corelaţia de tip economic producţie-consum porneşte de la calculul resurselor restrânse ale societăţii în comparaţie cu nevoile infinite ale indivizilor.

Popular spus, a fi om de dreapta înseamnă să-ţi vezi lungul nasului, să renunţi la trufia pretenţiilor, să omori complexul inafailibilităţii, să accepţi sacrificiul personal, să te inspiri din pilda înaintaşilor şi să speri ca, acolo unde ai dat greş, alţii mai buni vor veni să-ţi drege lucrarea. Viaţa e plină de ambiţii, pofte şi pretenţii cărora trebuie să le spui: nu! Trăim într-o lume care promite, de jure, mai mult decât oferă, de facto. Maturitatea psihologică a individului începe prin chiar această constatare: spectrul dorinţei imaginare nu coincide cu sfera nevoilor reale.

În sfârşit, omul dreptei delimitează sfera politicului de alte domenii ale experienţei umane, fără să-i acorde cele dintâi vreun drept de monopol. Cumpănit şi îngăduitor, el ştie că întâlnirea dintre suflete este prioritară încleştării ideologice. Dimpotrivă, fundamentaliştii tratează această poziție ca pe un compromis inacceptabil, bănuind complicitatea la industria exploatării sau vreo strategie de insinuare în aranjamentele păcătoase ale lumii.

Registrul sensibilităţilor dreptei este foarte larg, ca într-o mare orchestră. Greşeala ar fi să ceri toboşarului competenţele şi partitura destinate unui suflător sau violonist. Iată de ce dreapta celebrează polifonia şi diversitatea, dar nu orizontal, într-o partitură monologală, care exclude contradicţia şi tensiunea ierarhiilor, jocul complementarităţilor şi diferenţa de opinii. Unii oameni s-au născut cu daruri pentru literatură, alţii cu har pentru muzică, unii cu ştiinţă organizării, iar alţii cu vocaţia practicii inginereşti. E loc sub cer pentru fiecare atunci când comerţul de idei porneşte de la exigenţa satisfacţiei reciproce. Coeziunea se obţine prin îngăduinţă şi adecvare, iar nu îngropând prin şantaj şi calomnie vocea alterităţii (suprimată ulterior prin noi reguli de la centru).

Are noua stângă resurse pentru această etică a dezbaterii în România? Răspunsul afirmativ întârzie să apară. Până atunci mă grăbesc să afirm că, asumînd etica moderației și modestia epistemologică, dreapta judecată exclude extremele și fanatismul.

(Preluat de pe Contributors.ro, 16 august 2011)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>