Libertatea umană și catastrofa naturii. Despre feluritele chipuri ale răului

de Mihail Neamțu

| 0 Comentarii

„Cine a închis marea cu porţi,

când ea ieşea năvalnică din sânul firii” ( Iov 38,8 )

Vuietul naturii dezbinate a răsunat din nou în cutremurul submarin din Extremul Orient. Jocul plăcilor tectonice a produs – ca în atâtea alte dăți – sute și mii de morţi, a devastat locuinţe, a revărsat peste lume mormane de moloz incendiat, lăsînd în urmă nenumărate familii îndoliate. Imaginea apelor dezlănţuite în cutremurul din Japonia este pur și simplu monstruoasă: șosele, case, ambarcațiuni, autoturisme, depozite și magazine măturate, pur și simplu, de valul morții. Am văzut cu toții limbi de foc înghițind hectare întregi de pământ arabil și bucăți de orașe sau sate aneantizate ca sub nisipuri mișcătoare. Victimele includ copii şi adulţi responsabili, bogaţi cu resurse şi săraci neajutorați, localnici sau străini. Cuvintele omenești nu pot cuprinde taina suferinţei și, în aceste condiții, ne hrănim cu ştiri, informaţii de ultimă oră, imagini şocante, explicații științifice parțiale.

Inevitabil, apar și întrebările privind semnificaţia morală sau chiar metafizică a acestui dezastru natural. Într-un context similar, provocat de cutremurul din Lisabona (1 noiembrie 1755, Duminica tuturor sfinţilor), Voltaire (1694-1778) a iscat o polemică împotriva teologilor catolici: cum s-ar mai putea susține, se întreba filosoful, ideea existenței unui Dumnezeu bun și iubitor în fața dramaticei evidențe a răului produs prin catastrofele naturale? Lisabona, care cunoştea la jumătatea secolului XVIII culmile dominaţiei maritime şi ale bunăstării materiale, a pierdut în doar câteva ore peste 60.000 de oameni. Poemul asupra dezastrului din Lisabona (1756) a rămas celebru prin atacul asupra celor care socoteau că umanitatea trăiește „în cea mai bună dintre lumile posibile”. Că nu este așa Voltaire încearcă să dovedească descriind în culori stridente carnagiul lusitan, trupurile zdrobite sub dărâmături şi mai ales chipurile însângerate ale copiilor nevinovaţi. Nimic nu tulbură mai mult ordinea lumii decât suferința inocentă a pruncilor (așa cum ne reamintește dialogul lui Ivan Karamazov cu fratele său Alioșa, din romanul omonim al lui Dostoevski).

O dezbatere similară a fost provocată de faimosul Tsunami înregistrat la 26 decembrie 2004 – a doua zi de Crăciun în calendarul creştin. Așa cum știm, întreg estul oceanului indian a fost zguduit de un teribil seism submarin cu o magnitudine de 9.0 grade pe scara Richter. Valurile uriaşe care au lovit coastele a opt ţări asiatice (India, Indonezia, Sri Lanka, Thailanda, Myanmar, Malaezia, Republica Maldive, Insulele Seychelles), lăsînd în urmă peste 120.000 de morţi.

S-a creat atunci un nou context favorabil pentru ca ateii militanţi să reitereze vechile argumente privind incompatibilitatea dintre evidenţa răului și ipoteza unui Dumnezeu iubitor şi proniator, capabil să transforme destinul lumii din chiar inima istoriei umanității. De cealaltă parte, au existat vocile unor bresle de teologi grăbiți să ofere jubilațiuni sadice sau consolări punitive, vorbind despre pentru pedeapsa divină aruncată peste păgâni, discutînd eventual catastrofa ca pe o invitație la austeritate stoică şi compasiune universală.Nevoia de-a găsi în suferință o semnificație anume e naturală, dar nu și consolatoare.

Imaginea libertății umane zdrobită de forța naturii rămâne cutremurătoare:cine mai poate elogia liberul arbitru în fața apelor murdare care se pregătesc să înnece (fără avertisment și fără drept de apel) trupul unei bătrâne nevinovate, al unui turist-fotograf sau al unui meteorolog de pe plajă?

Dacă unii oameni găsesc în această imagine argumentul suprem al necredinței, alții reușesc să vorbească despre slava majestăţii divine, exasperînd astfel divorțul dintre rațiune și credinţă.

Între cele două extreme, există totuși o a treia cale: tăcerea și pietatea, solidaritatea și iubirea. Nu trebuie să cauți să raționalizezi (agnostic sau metafizic) catastrofa pentru a veni în întâmpinarea celor disperați. Mai mult: o veche tradiție creștină (familiară mai ales Bisericilor răsăritene) ne spune că moarte este vrednică de ură. „Dumnezeu nu iubește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” spune o rugăciune penitențială. Moartea însăși a fost hidoasă și nedorită în ochii lui Hristos. Suferința gratuită și descompunerea cărnii sunt, pe drept cuvânt, imagini respingătoare – ele declină, deja, intuiția unei alte lumi. În ultimă instanță, Întruparea Fiuluinu este decât un semn de solidaritate a lui Dumnezeu față de condiția extrem-vulnerabilă a umanității, expresia unei asumări intime a tot ceea ce, de la începutul istoriei, omul și-a dorit să dispară: moartea.

Nenumărate pasaje din Noul Testament ne arată confruntarea lui Iisus cu absurdul suferinței: boala fizică, tulburarea psihică, cinismul autorităților politice, etc. Întrebat de ce Turnul Siloamului s-a prăbușit peste optsprezece lucrători sau de ce unii galileeni au fost ucişi de Pilat, Iisus nu se grăbește să identifice vreo culpă morală (cf. Luca 13, 1-5). Omul e, desigur, o ființa imperfectă și înclinată spre păcat, dar – în egală măsură – suferința indusă pe cale abrupt-naturală poate avea rațiuni ascunse, misterioase, insondabile.

Există tragedii care nu trimit neapărat la balanţa faptelor rele,reclamînd, ca atare, votul ispășirii. „Aversiunea faţă de explicaţii” în faţa morţii, spunea eseistul american David Bentley Hart, „reiese dintr-o conştiinţă creştină, iar astfel, taina ei interioară este un mormânt gol” – ceea ce, în termeni teologici, trimite către experiența transfigurării pascale.

În sfârșit, pe lângă dramele produse de-o natură dezbinată, umanitatea va continua să confrunte răul produs de mâinile omului: memoria ororilor din Holocaust şi Gulag, dansul morții în tranșeele de la Verdun, camerele de gazare din Auschwitz, pădurea de la Katyn, barăcile din Solovki sau celulele din Piteşti.

Cum poate mitologia progresului modern să explice industria tranşeelor, abatoarele ideologice, gropile comune, bombele atomice sau crunta reeducare? Mai poate susţine o asemenea istorie a pustiirii credinţa noastră în bunătatea naturală omului? Într-un singur secol, sălbăticiile naturii au concurat ideologiile malefice ale unei umanităţi aflate în căutarea unei „soluţii finale”. Teodiceea devine secundară când natura răpește sute de mii iar omul provoacă umilirea deliberată şi suferinţa mută a sute de milioane de semeni. Mai grav: cum se mai justifică apetitul pentru desfrâu şi carnaval al lumii noastre, bântuită de spectrele atâtor asasinate? Nu cheamă oare apoteoza urii, într-un sens aproape christic, asumarea unui doliu cruciform și a unei decențe expiatoare? Ce ne face să celebrăm prosperitatea drept merit pur individual şi uitarea ca datorie? Poţi să înţelegi răul când spectrele vinovăţiei îți bântuie? Ne este cumva retras dreptul la sărbătoare? Ce mai e de făcut?

Vom recunoaște mai întâi că răul autentic este întotdeauna personal şi exprimă o voinţă pervertită. Primele sale manifestări ale demonicului sunt benigne, oferind comfort şi speranţă. Drumul de la optimismul insurecţiei revoluționare la ungerea ghilotinei a fost, adesea, extrem de scurt. E firesc așadar să recunoaștem că, dacă efectele unei misterioase calamităţi naturale pot dispărea în termeni de luni sau ani, ideologiile radicale bântuie imaginarul umanității mai multe generaţii.

Mihail NEAMTU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>