Ioan Stanomir – O nouă constituție

de Ioan Stanomir

| 0 Comentarii

Avizul Curţii  Constituţionale în materia articolelor din  proiectul legii de revizuire nu face decât să readucă în actualitate relaţia dintre  paradigma constituţională imaginată la 1991 şi intenţia de modernizare a legii fundamentale. Ceea ce Tribunalul Constituţional a  reafirmat, cu această ocazie, este semnificaţia specială pe care o deţin limitele materiale ale revizuirii constituţiei. Interpretate extins, ele pot descuraja orice efort viitor de regândire juridică şi politică.

Căci, dincolo de legitimitatea instituirii unor limitări destinate să protejeze nucleul tare al constituţiei, articolul evocat de Curtea Constituţională, 152, este şi mecanismul prin intermediul căruia legislatorul constituant din 1991 a  intenţionat să  facă imuabilă  o anumită ordine politică.  Decizând în numele generaţiilor viitoare, el a stabilit un curs obligatoriu de urmat şi un  corset care va încadra evoluţia din deceniile care vin.  De aici, previzibil, ţintele limitate pe care actuala lege de revizuire şi le-a propus.

În acest context desenat de Curtea Constituţională, invocarea unei viziuni politice care să fondeze o nouă constituţie este o alternativă care nu mai poate fi eliminată a priori. Este vorba, aici, de un curaj care să permită apelul la naţiune, prin convocarea unei adunări constituante, însărcinate cu mandatul legitim de  a scrie o nouă lege fundamentală.  Acest mandat ar fi circumscris doar de limitarea, auto-asumată, a respectării valorilor democraţiei constituţionale şi domniei legii.  Libertatea unei asemenea adunări ipotetice nu ar mai fi îngrădită de cadrul constituţional gândit şi impus la 1991.

Oricât de iconoclast ar putea apărea celor care fetişizează actuala lege fundamentală,  fără a manifesta un ataşament egal pentru valorile centrale ale constituţionalismului,  adoptarea unei noi  constituţii ar fi ocazia de a tranşa, prin apelul la naţiune şi la dezbaterea publică, marile opţiuni instituţionale care stau în faţa României, după două decenii de la căderea comunismului.  Alegerea, lipsită de echivoc, între un model parlamentar de tip german şi variantele  cu executiv unitar sau bicefal-semiprezidenţial, distincţia dintre monocameralism  şi bicameralism, clarificarea poziţiei statului în raport  cu comunităţile locale, poziţia pe care o poate deţine cetăţeanul la nivelul democraţiei, ( cazul referendumului abrogativ), sunt  doar câteva dintre temele pe care ao adunarea constituantă le poate evalua, critic. Este rolul partidelor, ca actori democratici, să fie catalizatorul unui proces la capătul căruia oţiunile ce întrunesc o  majoritate calificată în adunare să fie validate  constiuţinonal. Depersonalizarea dezbaterilor este precondiţia pentru această schimbare de paradigmă.

Aşadar, un proiect care să se subsumeze ethosului constituţionalismului,un proiect care să fie capabil de a oferi răspunsuri la interogaţiile dominând spaţiul politic de  douăzeci de ani, un proiect  care să redea constituţiei poziţia ei naturală, de instrument de guvernare şi reper în jurul căruia se cristalizează un patriotism civic. Gândit având în minte durata lungă a pedagogiei democratice, traseul unei noi constituţii poate  fi soluţia care se decantează,organic, la capătul seriilor istorice de încercări  post-comuniste.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>