Speranţele unui pesimist

de Teodor Baconschi

1. Ar trebui ca 2007 să reprezinte un an de prag istoric. Ar fi normal ca el să marcheze încheierea celebrei noastre “tranziţii” şi începutul unui ciclu istoric bazat pe altceva. Formal, condiţiile politice ale “rupturii” sînt reunite (prin condamnarea oficială a comunismului şi intrarea în UE). Realitatea e cu totul alta. Personal, acuz un recul generalizat. Standardele democratice, obţinute pas cu pas, trec acum printr-o inexplicabilă entropie, aşa că mulţi dintre noi trăim cu impresia unei reveniri la ambianţa crepusculară din primii ani 90.

Economia creşte, însă zestrea ecologică a ţării se distruge prin ocolirea plină de succes a bunului-simţ şi a “normelor” (europene). Calitatea şcolii de toate gradele a scăzut dramatic. Nici viaţa comunitară nu stă prea grozav, deşi ONG-urile proliferează. Mogulizarea şi tabloidizarea au filoxerat grav etica actului de presă. Valorile solidarităţii şi ale familiei au fost, practic, asasinate de pseudovalorile anarhice ale unei libertăţi asumate individualist. Emigraţia continuă. Natalitatea e în criză. Biserica “naţională” stagnează spiritual. Sistemul de asigurări sociale va cunoaşte un risc de colaps, în cel mult 5-10 ani. Simpla constatare că avem mai mulţi pensionari decît oameni activi degajă o forţă demoralizantă greu de egalat.

Constituţia actuală şi-a demonstrat anacronismul, iar “cultura” instituţiilor publice se feudalizează inadmisibil: nu avem funcţionari publici – în sensul anglo-saxonului public servant -, ci şefi de trib partinic sau figuri pe cît de corupte, pe atît de “inamovibile”. Puterea judecătorească e lentă şi operează încă netransparent, cu soluţii care ne pot părea, în cel mai bun caz, arbitrare. Încrederea publică în instituţii e într-un declin rapid, în vreme ce alternativele, deocamdată embrionare sau utopice, se bucură de scepticismul şmecheresc al omului mediu, pus pe înjurătură şi pe tînjeală. Toată această listă neagră, care s-ar putea lungi pe sute de pagini, e şi rezultatul formei fără fond: o modernizare fără modernitate, iată ce avem noi azi, în iubita noastră ţară. E clar că traumatismul comunist ne-a mutilat în profunzime. Sîntem resentimentari. Frustraţi. Răi sufleteşte. Nesimţiţi. Urîm Estul. Urîm Vestul. Ne urîm pe noi înşine şi unii pe alţii. Aşa că putem trece la întrebarea secundă.

2. Cum va fi la noi peste 20 de ani? Mai întîi, nu se ştie care dintre repondenţii prezentei anchete vor mai fi aici. Sănătatea noastră e roasă de stres, de poluare şi de o asistenţă medicală submediocră. Evident, ar fi de dorit ca România să arate mai bine, să fie mai bună. Dar pentru asta avem nevoie de cîteva condiţii a căror satisfacere ţine de miracol: o nouă Constituţie, europeană, lapidară, corectă moral, inatacabilă. Un mecanism de reproducere a elitelor care să scoată la iveală resursele de excelenţă, într-o sfîntă şi responsabilă inegalitate. O clasă politică făcută din personalităţi la limita incontestabilului. O cursă UE care nu se dizolvă în resurgenţa naţionalismelor şi nu sucombă în senilitate politico-vizionară. Starea de pace (adică, un Orient Mijociu “rezolvat”). O pavăză NATO dură ca o carapace. Pentru a evita sud-americanizarea, nord-americanizarea butaforică sau pseudoeuropenizarea prin topirea “identităţii” într-un brand postfolcloric, avem nevoie de politici mai largi, scoase din corsetul “exerciţiilor bugetare” anuale.

Sper să putem produce liderii care, prin deciziile lor, să reducă la zero decalajul de 1 la 5 existent astăzi între diferitele regiuni ale ţării şi să ne apropie, macro, la circa 75% din media comunitară. Sper că vom deţine (în fine) o infrastructură solidă, extinsă, raţională şi eficientă. Sper să revalorizăm diplomele şi să facem din universitate o… proporţie de aur. Sper să avem o clasă de mijloc robustă şi angajată civic. Sper să ne depăşim complexele istorice şi să privim adevărul “Cumaniei” cu detaşare inteligentă. După cum vedeţi, deşi par atît de pesimist, am sacul doldora cu speranţe. Pentru că aşa e creştineşte.

Comentariile sunt închise