Despre finanțarea educației universitare

de Petre Guran

| 1 Comentariu

În urma nenumăratelor analize ale sistemului universitar românesc, fie statistice și instituționale, fie analize/critici/proteste produse de personalități implicate în predare (de curând Gabriel Liiceanu a semnat două scrisori deschise către Ministrul Educației), se impune constatarea că universitățile românești nu corespund standardelor academice internaționale, cu rare excepții, notabile, dar care nu au vocația să schimbe evaluarea generală. Prin urmare oricâte ierarhii și catalogări ale universităților românești nu am produce, tot rămânem cu toate împreună sub bariera decenței academice. Analizele comparative interne nu fac decât să măsoare abisul incompetenței și inadecvării la cerințele ideii de educație.

Ceea ce rezultă este că reforma trebuie impulsionată mai cu seamă din afara sistemului actual, printr-o liberalizare drastică și stimularea competiției în plan național și internațional. Nu ajută cu nimic să împarți în alt fel banii între universitățile existente. Mai de folos ar fi să sprijini apariția unei alternative universitare viabile pe teritoriul României. În absolut alternativă există, numai că ea se află în afara României (la mii de km, în universitățile Europei occidentale și ale Americii), producând o sărăcire treptată a capitalului uman al României. Încurajarea alternativei locale nu se poate face decât retrăgând avantajul pe care îl oferă universităților existente simplul fapt al finanțării de către stat. Universitățile de stat justifică finanțarea prin apelul la o performanță universitară și academică fictivă.

Performanță fictivă în acest context înseamnă adunarea performanțelor individuale într-o sumă globală la nivelul unei universități întregi. Spre exemplu, performanțele de cercetare sunt produse de grade universitare mici, în timp ce producția științifică a gradelor universitare mari rămân nesatisfăcătoare, astfel, deoarece gradele universitare mari conduc instituția și decid asupra felului în care se desfășoară învățământul ba chiar condiționează parcursul academic viitor al gradelor universitare mici de adaptabilitatea lor cerințele lor, evoluția instituției rămâne proastă. Alt caz este când o universitate întreagă trăiește din prestigiul unui domeniu universitar dezvoltat printr-o circumstanță norocoasă în mod excepțional. Departamentele vecine pot rămâne pe mai departe nesemnificative, dacă nu chiar nocive. De asemenea despre performanță fictivă vorbim în cazul cadrelor didactice care predau la mai multe facultăți sau universități și își înscriu portofoliul de performanțe individuale la fiecare instituție în parte. Demersul este evident abuziv și duce la hipertofia evaluărilor.

Performanță fictivă este și aparenta adaptare la cerințele pieței muncii. Domeniile de studiu, definite de universități în ultima vreme ca răspuns la o presupusă cerință a pieței nu au făcut decât să repete cunoașterea din celelalte domenii dar la un nivel mai scăzut (studii culturale, studii europene, relații publice, comunicare etc. nu reprezintă decât o variantă sărăcită și vulgarizată a științelor umane). Apoi dacă ținem cont doar de gradul de absorbție pe piața muncii riscăm să urmăm tendințe de scurtă durată pe piața muncii și să plasăm strategiile universitare într-o zona de instabilitate dictată de aceste tendințe.

Dimpotrivă statul își poate stabili câteva priorități academice, care țin de necesitățile dezvoltării pe termen lung, de o viziune generală despre rolul cunoașterii în societate și de prestigiul internațional al unei națiuni. Astfel de priorități „nerentabile” ar putea anticipa și corecta tendințele foarte fluide și mioape ale pieței muncii. Piața muncii, fiind sub imperativul financiar, este interesată și capabilă să producă finanțarea pentru specializările care par de cea mai mare necesitate într-o perioadă dată, în schimb nu poate aloca resurse pe termen lung, în măsura în care acestea nu corespund și unei raționalități economice imediate. Astfel statul nu trebuie să premieze cecitatea academică dictată de piață finanțând prioritar domeniile promovate oricum deja de piața muncii.

Spre exemplu până de curând o cerință expresă a pieței muncii erau competențele informatice. Candidatul la un post de pe piața muncii investea de bună voie propriile resurse financiare pentru a răspunde acestei cerințe. Deformarea programei universitare pentru a răspunde acestei cerințe și deci alocarea unor resurse financiare publice acolo unde piața muncii putea asigura singura finanțarea (majoritatea întreprinderilor subvenționau perfecționarea informatică a angajaților) s-ar putea să se fi petrecut în dauna pregătirii generale a studenților. Constatăm astăzi că performanțele în utilizarea instrumentelor informatice sunt acompaniate de o scădere a capacității de memorare, de concentrare asupra obiectului de studiu, de reproducere și sintetizare a informațiilor acumulate. Cu un limbaj mai puțin sofisticat am spune că studenții de azi nu mai știu să citească, să scrie și să vorbească, în schimb știu să „butoneze”.

Criza de concepție și menire a educației universitare contemporane face ca statul să nu poată produce strategii coerente de dezvoltare academică, pe deasupra resursele statului sunt din ce în ce mai limitate. De aceea prioritatea statului ar trebui să fie obligația constituțională de a asigura un învățământ primar, gimnazial și liceal de calitate. Calitatea învățământului preuniversitar ar deschide elevilor mai repede piața muncii și ar degreva Universitatea de obligația de a recupera restanțele de pregătire ale nivelului preuniversitar, alocând mai multe resurse pentru performanța universitară.

Corupția universitară, în componenta ei legală sau numai morală, îmbinată cu autonomia universitară instituită ca mijloc de protecție a corpului didactic existent, birocrația organelor de control universitar, legăturile vizibile și invizibile cu politica și interesele locale ale tuturor participanților la sistem, au făcut din instituțiile noastre universitare un imens grajd al lui Augias. Hercule nu poate curăța aceste grajduri decât deviind un fluviu puternic care să spele bălegarul sedimentat academic. Acest „fluviu” ar putea fi oprirea finanțării directe a universităților de către stat, ba chiar mai mult obligarea universităților de stat să achite o chirie Ministerului Educației pentru clădirile universitare construite de-a lungul timpului din fonduri publice.

În locul bugetului pe care îl alocă universităților în funcție de numărul de studenți și de performanța fictivă pe care am definit-o mai sus, statul poate să ofere burse de studiu elevilor pentru ciclul universitar, iar elevii să plătească cu aceste burse de studiu acea universitate pe care o agreează și la care decid să-și continue studiile. Acesta este sistemul de vouchere pentru educaţie, care se practică actualmente în Suedia. Selecția studenților bursieri ai statului se poate face pe criterii competiționale și sociale. Astfel s-ar lua în calcul media între rezultatele școlare ale anilor de liceu și rezultatul examenului de bacalaureat, nivelul de venit al părinților (evaluat printr-o notare echivalentă) și recomandări din partea instituțiilor organizatoare de activități extrașcolare.

Din motive de asigurare a continuității didactice Ministerul Educației ar păstra finanțarea echivalentă anilor de studiu deja începuți, dar ar retrage finanțarea pentru anul I de studiu, după implementarea sistemului de vouchere pentru educație. Perioada de tranziție va permite universităților existente să-și adapteze strategia pentru a răspunde noii provocări.

Pentru domeniile care reprezintă interesul strategic al statului și a căror finanțare este necesară peste aportul financiar al voucherelor pentru educație, statul își va alege câteva centre universitare pentru a derula programe speciale, dar rezervându-și un drept de control al activității universitare.

Esența demersului este să asigure în primul rând interesul elevului pentru pregătirea accesului gratuit la facultate din anii de liceu, implicarea lui în activități care să-l scoată în evidență și să-i permită identificarea talentelor și aptitudinilor personale, în al doilea rând să determine o reorganizare în profunzime a instituțiilor universitare românești prin competiția pentru atragerea studenților, în al treilea rând să permită unor instituții universitare noi accesul la resurse printr-o ofertă universitară atractivă.

Un comentariu despre „Despre finanțarea educației universitare

  1. Fundamental research does not pay anywhere, but only here I hear complaints. Somehow, I doubt that the rest of the world where this isn’t a question worth asking any longer, have lost their minds…

    Local universities contain quirky paradoxes: that students evaluate the worth of university departments by admission rates, that anyone expects them to rate research or become enthralled by its typically diminishing returns on the labor market, and that any fellow worth their salt expected competition to spark up on something that does not pay.

    It is somewhat difficult to trace the link between teaching and research throughout the historically entrenched modes of competition among universities. Already two generations have not seen it here, and wherever it does work in the world, it is a fairly obscure matter of economics. You might want to look at university reforms in Spain and Germany for cases and moments where the nature of this disconnect between fundamental functions universities are credited with, came up. However, these matters are more easily understood from the trenches – or around the water coolers of such institutions in their moment of change or self-questioning…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>