Cetățenia economică

de Cătălin Raiu

| 0 Comentarii

De mai bine de douăzeci de ani ne place să ne considerăm cetățeni liberi și nu supuși ai regimului comunist care s-a manifestat ca un limitator de drepturi și libertăți, păstor de conștiințe și moralist suprem. Cetățenia modernă este una dintre cele mai importante forme ale egalității umane, dar în ce mod se manifestă ea? Câte dimensiuni ale egalității cetățenești prețuim cu adevărat?

Cetățenia politică – cazul francez  

Deși are rădăcini antice trecute prin filtrul creștinismului – ἐκκλησία (Biserică) este comunitatea celor cu aceeași identitate -, cetățenia este prin excelență emblemă a modernității politice. Cetățenia politică s-a construit greu, dar în ritm accelerat începând cu revoluțiile americană și franceză, adunând în înteriorul ei numeroase straturi de drepturi civile și sociale și culminând cu cele politice. Francezul J. J. Rousseau înțelegea cetățenia ca un comportament ascetic în care persoana umană percepe binele comun ca fiind al său și se supune în mod deliberat legii. Astfel, cetățenia ar fi un mix de suveranitate și spunere, dar dreptul de a alege și de a fi ales s-a generalizat ca fiind universal concomitent cu extinderea și dezvoltarea democrației în diferite colțuri ale lumii abia în cea de-a doua parte a secolului trecut. Cetățenia politică așează persoana umană în centrul politicului însuși: acesta poate exercita puterea în scopul binelui comun și mai ales poate contesta puterea prin instrumentele votului, manifestațiilor, discursurilor, asocierii libere, etc. Cu cât regimul politic este mai democratic, iar societatea se supune domniei legii (rule of law) cu atât cetățenii sunt bine reprezentați politic și mai activi în exercitarea drepturilor lor.

Cetățenia socială – cazul britanic

La începutul secolului al XVII-lea în Anglia se formalizează juridic prin The Poor Act (1601) ceva ce deja era în vigoare: parohiile se vor ocupa de ajutorarea săracilor. Au trecut mai bine de 3 secole până când statul să-și asume ajutorarea bătrânilor printr-un sistem de pensii. Abia în 1908 bătrânii de peste 70 de ani încep să primească regulat puțin peste 30 de lire pe an. Marea reformă a venit însă abia în urma raportului lordului William Beveridge din 1942 când a fost introdus un sistem de asigurări de pensii egale ce supraviețuiește în nucleul său până azi. Sub deviza „full employment society”, au fost introduse alocațiile familiale, precum și pensia minimă garantată („basic state pension”) indiferent de dimensiunea contribuțiilor publice sau private. Se adaugă ulterior pensii bazate pe contribuții în funcție de venit și se lărgește spectrul pensiilor private, dar fundamentul reformei lui Beveridge este ceea ce în epocă s-a numit cetățenia socială („social citizenship”), adică accederea tuturor persoanelor umane la un minim grad de bunăstare socială sub care nimeni nu poate cădea.

Cetățenia economică – cazul (ne)românesc

Nu putem suspecta cetățenia ca fiind o construcție aparținând strict unei singure familii politice de vreme ce la straficarea ei au contribuit de-a lungul timpului atât liberalii (mai ales prin drepturi civile și politice), cât și socialiștii în special prin drepturile sociale. Creștin-democrații au adăugat mai târziu sacralitatea vieții și demnitatea persoanei, dar astăzi pare că nimeni nu-și asumă în mod decisiv construcția unui alt tip de cetățenie informală – cea economică.

Cel puțin asta ne indică de acum celebra criză economică, care ar fi trebuit să zdruncine din temelii sistemul economic mondial. Fie și o mică rotiță schimbată ar fi dat speranța unui nou început, unei restructurări, dacă nu chiar unei reforme, dar nu s-a întâmplat nimic nou: restrângerile bugetare, constrângerile legate de deficite, privatizările masive în domenii care nu au de-a face cu profitul cum sunt pensiile, educația, sănătatea și chiar administrația publică nu fac decât să să confirme că sistemul economic mondial este bun și foarte bun.

Ne întoarcem la origini. Când deistul Adam Smith, „părintele pieței libere și al capitalismului”, încearcă să deslușescă piața liberă, el are de fapt ca obiectiv identificarea unei moralități seculare, dar inspirată din principiile autorității terestre transmise de divinitatea rămasă izolată în ceruri. Într-o lectură teologică dură piața liberă este semi-morală, dar pentru modernitatea asumată din secolul al XVIII-lea încoace capitalismul original rămâne un spațiu al moralității ce valorifică individul înzestrat cu voință, liberă inițiativă, vocație, muncă, abilități și care acceptă riscul competiției libere.

Prin urmare construcția cetățeniei economice, adică transformarea persoanei umane din supravietuitor în autor al jocului economic, ar trebui să țină cont că fiecăruia dintre noi îi este virtual permis accesul egal la piața liberă. Privit cu exigență, capitalismul nu se reduce doar la suveranitatea consumatorului, ci presupune o graniță extrem de fină și permeabilă între producător și consumator, astfel încăt fiecare persoană să poate asuma simultan cele două identități. În țara noastră însă, după traumatismul economiei planificate în care cu toții am fost de fapt asistați sociali ai regimului comunist a urmat întemeierea unui capitalism anti-capitalist din moment ce este încă tributar oligarhiei, monopolismului sau corupției. Recent, România se simte nevoită și datoare să se racordeze la un alt determinism economic cu iz marxist ce are ca deviză creșterea economică pe care o echivalează cu bunăstarea cetățenilor. Românii au mai experimentat heirup-ul și obsesia creșterii economice în cei 45 de ani de comunism…

Acest articol a apărut și în ziarul Lumina.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>