Binele comun sau viitorul imediat al României

de Radu Preda

| 1 Comentariu

Dacă ne lipsește ceva de două decenii încoace, acel lucru este, simplu spus, planul general al societății în care am dori să trăim sau în care ar putea să se simtă bine urmașii noștri. Banalitatea acestei constatări nu este sinonimă cu lipsa ei de adevăr. Dimpotrivă. Poate că tocmai în această banalizare a adevărurilor rezidă, la urma urmelor, patologia care domină spațiul public românesc actual. În ciuda faptului că se știe că un plus de cinste, de justiție și profesionalism ar însemna cheltuirea mai judicioasă  a banilor de la buget, atragerea investitorilor și creșterea nivelului de trai, tot de unanimitate se bucură și convingerile că  „toți fură”, că „nimic nu se schimbă”, că „era mai bine înainte” (spun cei în vârstă) sau că „mai bine este afară” (sloganul celor tineri). În fața acestei rupturi mentale și sufletești între ceea ce ar trebui făcut și neputință, între principiu și atitudine, nu îți găsești mereu cuvintele potrivite pentru a îi convinge pe interlocutori că, totuși, se poate și altfel. Mai grav chiar, în absența unei culturi politice minime, care ar implica și folosirea unui vocabular comun, astfel încât democrația sau parlamentarismul să fie termeni clari, iar nu „traduși” partizan de fiecare grup, mesajul alternativei riscă să fie confiscat de oportuniști și populiști. Dacă unii au profitat mandate la rând de pe urma neschimbării, a „liniștii”, la orizont se profilează cohorta celor care doresc să profite de pe urma reformei cu orice preț, a „furtunii”. După o pseudo-schimbare, pretinsă a fi de la totalitarism la pluralism, ne amenință acum o pseudo-înnoire, de la corupție la transparență.

Iată de ce avem urgent nevoie de alte categorii de gândire și acțiune politice, alegători și aleși deopotrivă. Or, revenind la fraza de început, elementul orientativ fundamental ar trebui să fie planul de societate sau binele comun, ceea ce presupune capacitatea de a gândi pe termen lung, nu doar în așteptarea imediată a profitului de pe urma funcției, de a înțelege efortul personal în cadrele mai largi ale unui destin de țară. Cum poți însă garanta aplicarea consecventă, dincolo de ciclurile puterii și de succesiunea programelor de partid, a unui astfel de Großprojekt? Cum se pot pune de acord asupra articulațiilor acestuia lideri cu ideologii diferite, având sensibilități în consecință, urmărind interese divergente și ascultând mai degrabă de agenda imediată, decât de cea, aparent teoretică și oricum îndepărtată, a zilei de mâine și de poimâine? Cum poate fi, cu alte cuvinte, slujită România în ansamblul ei, dincolo de Româniile parțiale care se nasc din urne și/sau în laboratoarele consultanților politici? Este compatibilă dorința de putere, până la un punct legitimă, cu urmărirea voluntară a unei viziuni care trece dincolo de vârsta biologică proprie? Dincolo de limbă și teritoriu, ce ar trebui să ne unească astfel încât să avem un consens la care să revenim periodic și în funcție de care să ne măsurăm faptele politice, generație după generație? Ei bine, pentru a răspunde la toate acestea, iarăși cât mai simplu formulat, este decisiv să știm ce vrem.

Chiar așa: ce vrem? Dacă  proiectul de țară al oamenilor politici ai modernității românești incipiente a constat tocmai în unificarea politică și geografică, momentul culminant fiind atins în 1918, astfel încât Țuțea spunea că bucuria generației sale a fost călătoria fără pașaport de la Giurgiu la Sighet, pentru cei de după aceea a fost modernizarea, trecerea de la caracterul eminamente agricol la o industrie pe măsura nevoilor noii Românii și a unei populații în creștere. Sigur, deceniile interbelice nu au fost martore doar la dezvoltare și urbanizare, la afirmarea culturală pe plan internațional, la câștigarea unei poziții importante pe harta națiunilor, ci inclusiv la fracturi identitare, la proletarizarea grăbită, la deprecierea actului democratic, la acutizarea luptelor politice, la înflorirea corupției, la recrudescența soluțiilor extreme, de la legionarism la dictatura regală și ulterior la cea militară. Una peste alta, toate acestea, în contradicție cu tendințele de idealizare, au avut nu mai puțin rolul benefic de a ilustra convingător căutarea febrilă a unui drum. S-au testat mai toate curentele și modelele politice, de la liberalism și conservatorism la social-democrație, elita românească având pe bună dreptate nostalgia unui proprium capabil să se dezvolte prin forțe autohtone, să devină al locului. În acest efort s-au făcut excese și s-au comis greșeli. Toate, repet, sunt de înțeles, nu de justificat!, pe fundalul dorinței fiecărei tabere de a pune România pe o traiectorie anume, predictibilă în liniile ei de forță, de a îi pregăti astfel viitorul. Această efervescență, la temperaturi foarte ridicate, merită respectul nostru critic.

Comunismul a instaurat cu brutalitate o iarnă a cunoașterii, dezbaterii și căutării. Deschiderea spre Occident, după 1964, apelul la sentimentul național, distanțarea de Moscova, relativa liberalizare a pieței de idei – acestea s-au dovedit ulterior tot atâtea manevre de inducere în eroare. Eșuând în teroare și cultul personalității, în pauperizarea societății, în rinocerizarea angajaților de partid și ai poliției politice, comunismul ceușist a fost opusul total, de aceea incomparabil, al oricărui alt derapaj politic din trecut sau chiar din viitor. Din păcate, suflul uniformizant și sufocant al comunismului a fost prelungit după 1989 de regimul Iliescu, fapt care explică de ce luptele din 2012 sunt resimțite ca fiind profund anacronice, ele trebuind, prin subiectele abordate, să fie duse în anii ’90, nu după ce România este deja în UE și NATO. Derapajele anti-americane și anti-europene ale liderilor puterii actuale, mânuirea toporului majorității parlamentare pentru a tăia în bucăți adversarul politic, graba de a subjuga Justiția, de a pune căluș în gura culturii de atitudine, de a controla fără rest instituțiile statului și de a demoniza pe cei care văd și înțeleg altminteri – toate acestea ar fi fost „normale” în primii ani după 1989, adică în stadiul incipient al încă fragilei noastre democrații. Erupția de acum, la mai bine de douăzeci de ani distanță, arată că bolile copilăriei nu au fost tratate serios, că nu s-au administrat vaccinurile necesare. Evitând lustrația, întârziind cunoașterea arhivelor Securității, spălând banii și oamenii fostului regim autoritar, menținând în poziții-cheie „tovarăși de nădejde”, indiferent de partidul aflat la guvernare, privatizând resursele și subordonând mass media, liderii politici de ieri și de azi au încetinit cu bună știință reluarea căutării autentice a posibilului drum al României în post-comunism. În ciuda faptului că am „bifat” aderarea la NATO și UE, se pare că nu știm cu adevărat încotro dorim să mergem. Suntem asemeni pasagerului hăbăuc: are bilet, s-a instalat pe locul lui din avion, dar nu posedă nici cea mai vagă idee despre orașul încotro zboară, dacă va fi așteptat sau nu la aeroport, în ce limbă va vorbi, unde va înnopta, ce va face în general la fața locului. Este un fel de călătorie last minute, dar care nu privește doar o persoană, ci o țară întreagă. Ceea ce poate fi interesant și amuzant pentru un cuplu nebunatec devine pentru mai mulți de-a dreptul dramatic.

Cu un preț ridicat, plătit înainte de toate de omul de rând, de antreprenor sau de tânărul aflat la început de drum, criza politică traversată în a doua jumătate a lui 2012 are totuși meritul indirect de a fi acutizat întrebările esențiale la care nu am răspuns până la capăt imediat după căderea comunismului. Care este, așadar, opțiunea de țară a României? Vrea spre Vest sau spre Est? Este protectoratul rusesc preferabil statului de drept occidental? Ar fi mai bine să  ne țină în șah multinaționalele din Apus sau să  ne cumpere Gazprom? Am fi mai eficient apărați împotriva abuzurilor de tot felul de către o Justiție politică decât de una independentă? Dacă tot suntem la răscruce de interese, aflați la propriu între Orient și Occident, reprezintă independența absolută o opțiune realistă? Poți să construiești temeinic pe un pod, adică fără garanții ferme? Dacă nu, cine ne sunt aliații? Cine ne sunt dușmanii? Cine ne ajută și pe cine răsplătim sau pe cine, simetric, ținem la distanță? Care este răul mai mic? Ce am învățat din istoria ultimei jumătăți de mileniu? Cu riscul de a părea, la rândul lor, banale, întrebări de acest fel își au un rost determinant. La un loc, ele rezumă dilemele unei întregi deveniri și explică opțiunile majore: de la păstrarea credinței creștine în lupta cu Islamul la dialogul ecumenic avant la lettre cu Roma pontificală, de la alianțele felurite la compromisurile necesare păstrării unui status quo, de la alternanța conflictelor militare cu diplomația, de la prețuirea latinității la prelucrarea în profunzime a moștenirii bizantine, de la apartenența la Ortodoxia universală la rezistența față de imperialismul rusesc, de la lupta pentru neatârnare la câștigarea prieteniei marilor puteri.

Pentru moment, iar aici nu mă refer doar la vara lui 2012, răspunsul la marile interogații de direcție este ambiguu. Motiv să ne întrebăm dacă nu cumva lipsa de coerență a prezentului oglindește ambiguitățile legate de proiecția în viitor. Altminteri spus, ce am putea spera de la parcursul nostru de țară atâta vreme cât nu suntem de acord asupra rutei și a țelului? Ne lipsește binele comun în forma lui cea mai simplă. Câtă vreme oscilăm între melancolia după comunism și neîncrederea față de democrație, între aranjamente, mai mari sau mai mici, și competiția reală a valorilor, între dorința prosperității personale, pentru care unii sunt gata de orice, și neglijarea accentuată a interesului public – ei bine, în astfel de condiții, discursul ca atare despre binele comun se dovedește utopic. Nu mai puțin adevărat este și faptul salvator că, oricât ar trăi unii în lumi paralele, contactul cu viața cotidiană, de la trafic la administrație și de la impozite la legislație, ne conduce implacabil spre constatarea că trebuie făcut ceva, că nu mai merge așa, că am ajuns la o scadență. Dacă nu mă înșel, pentru prima dată în ultimele două decenii, majoritatea resemnaților începe să fie concurată de o majoritate în formare a celor care vor să primenească, să aerisească și, atât cât se poate într-un timp scurt, să igienizeze casa comună numită România. Succesul acestora din urmă depinde covârșitor atât de calitatea umană a liderilor care se profilează la orizont, majoritatea încă netrecuți prin examenul caracterului, dar nu mai puțin de implicarea celor care, știind fără îndoială că avem nevoie de schimbare, nu au fost suficient motivați până acum să o facă.

Articol publicat pe – http://www.contributors.ro/cultura/binele-comun-sau-viitorul-imediat-al-romaniei/?cfcc

Un comentariu despre „Binele comun sau viitorul imediat al României

  1. Excelent articol. Extrem de educativ. Cred ca e momentul unei largi re-educari calitative a adultilor din Romania – pentru a minimaliza gradul de ignoranta in care am ajuns. Autoeducatia si autocunoasterea sa primeze dupa o minima consultanta de genul acestui articol atat de pedagogic….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>