Paranoia lui Nicolae Ceauşescu şi obsesia complotului

de FCD

| 0 Comentarii

Cum a fost posibil miracolul anului 1989? Iată o întrebare care revine în aceste zile. Istorici, sociologi, politologi, economişti ori specialişti în doctrine militare au evocat, fiecare cu bagajul său de expertiză şi inteligenţă, diferenţele uriaşe între cele două lumi care se luptau pe frontiera simbolică a Zidului Berlinului. Avantajele materiale şi tehnologice, libertăţile cetăţeneşti, drepturile fundamentale promovate şi respectate de Occident tăiau orice pretenţie de superioritate a ideologiei comuniste.

Treptat, îndoctrinata nomenclatură din spaţiul ex-sovietic a ajuns, în chip inavuabil, să râvnească la fericirea oricât de imperfectă a „ţărilor imperialiste”. Între toţi, Mihail Gorbaciov a vorbit cu cel mai mult curaj despre transparenţă şi reformă, despre democratizare şi deschidere la dialog. Politicile, inovaţia şi aderenţa la realitate ţineau, aşadar, de profilul psihologic al conducătorului din fiecare ţară socialistă. Ca atare, merită să zăbovim o clipă asupra trăsăturilor celor mai izbitoare ale personalităţii care a marcat România între 1964 şi 1989: Nicolae Ceauşescu. Ce vom descoperi?

Toate gesturile publice ale dictatorului român (asemuit în brutalitate cu Enver Hoxha şi Eric Honecker) trădează existenţa unor crampe mentale specifice marilor îndrăgostiţi de putere. După o scurtă şi aparentă deschidere către lumea liberă, Nicolae Ceauşescu a evoluat prost. În cuvintele lui Vladimir Tismăneanu, liderul PCR se caracteriza printr-un „sentiment devorator al predestinării, refuzul de-a asculta şi alte puncte de vedere, vanitatea imensă care l-a făcut orb la semnalele, altfel evidente, de revoltă socială, dar şi o tenacitate, o hotărâre şi o încredere ieşite din comun”.

Nimic surprinzător, aşadar, în faptul că dictatorul român şi-a petrecut ultimele zile din viaţă denunţând frenetic şi repetat acţiunea „agenturilor străine”. Confiscat de-o inteligenţă agilă dar, pe fond, rudimentară, cotropit de frică şi obsedat de propria putere, Ceauşescu nu vedea în marşul pentru libertate al timişorenilor decât semnul unei uneltiri malefice.

În ultimele zile ale dictatorului, suspiciunea se combină cu excesiva încredere în forţele proprii. Paranoia „comandantului suprem” se manifesta prin convingerea nezdruncinată că „poporul” şi, mai cu seamă, „clasa muncitoare” (din care se recrutau „gărzile patriotice”) i-ar preţui cu adevărat patriotismul şi intuiţiile geo-politice. Lăudat de poeţii de curte, ridicat în slăvi ad nauseam de televiziune şi presa scrisă, Nicolae Ceauşescu nu putea depista conturul empiric al realităţii. Nemulţumirile străzii, exprimate între 16-22 decembrie 1989, nu puteau reprezenta pentru el decât o manipulare sinistră a „imperialiştilor”. Cetăţenii care îşi cereau drepturile erau nişte „huligani” iar moderaţia primelor măsuri militare luate împotriva demonstranţilor din Timişoara era o formă de „trădare” a unor oameni lipsiţi de autentică „educaţie revoluţionară”. Simpla nemulţumire faţă de starea de fapt sau evocarea unei alternative la monismul ideologic stabilit de Nicolae Ceauşescu provoca o stare de furie şi o cascadă de acuzaţii.

Şocat de posibilitatea unei „lovituri de stat”, dictatorul nu recurge la dialog – fapt care ar fi presupus confruntarea realităţilor imediate. Dimpotrivă, Ceauşescu cere loialitatea fanatică a tuturor acoliţilor, se repliază în xenofobie, închide graniţele şi cere o demonstraţie de brutalitate din partea forţelor armate. Se aşteaptă la voluntarism din partea unor cetăţeni înfometaţi. Refuză orice reflex umanist sau religios al conştiinţei: „nu s-a reacţionat cum trebuie, s-a întors şi obrazul celălalt, parcă ar fi fost Isus Hristos.”

Oricine murmura sau şovăia împotriva orânduirii era, în opinia lui Nicolae Ceauşescu, sub influenţa „cercurilor reacţionare” dedate la „acţiuni cu caracter terorist” sau „net fascist”. (Un limbaj reluat de Ion Iliescu în contextul mineriadelor din 1990).

Desigur: neliniştea secretarului general era întemeiată pe informaţii precise: tipul său deleadership deranja atât cercul reformiştilor de la Moscova, cât şi puterile occidentale (pe axa George Bush Sr — Helmut Kohl — Papa Ioan Paul II). Ceea ce el nu înţelegea este că orice înţelegere de la Malta intersecta direct interesele şi nemulţumirile populaţiei. Ceauşescu era însă captiv în labirintul strâmtei sale imaginaţii. Născut într-o cocioabă din Scorniceşti, el trona faraonic asupra unui mic imperiu, contemplîndu-şi „realizările” din balconul unui construct megalitic: Casa Poporului. Cum, atunci, să nu fi atins de filoxera complexului infailibilităţii? Cum să nu dezvolţi toate simptomele psihopatologiei politice.

Nicolae Ceauşescu aproxima corect nemulţumirea puterilor occidentale. Lectura lui nu surprindea însă deloc starea de spirit a naţiunii române. Zeci de ani trăiţi în duplicitate şi minciună au sfârşit prin a-i pune la cale o imensă capcană: iluzia că servilitatea populaţiei adunată cu forţa la fiecare 23 august era, chipurile, un semn de preţuire şi afectivitate. Ceauşescu se credea un ales şi, ca atare, subestima potenţialul exploziv şi imprecizia structurală a comportamentul maselor largi. În plină iarnă, adresîndu-se agramat unui popor înfometat, Ceauşescu nu caută să relaxeze regimul autoritar şi poliţienesc. Pentru cei 23 de milioane de locuitori condamnaţi la penurie alimentară, de la sugari până la veteranii de război, Ceauşescu găseşte soluţia tot în sloganuri, ideologie şi propagandă. Ca atare, el decide în 21 decembrie 1989 să se adreseze muncitorilor din Capitală.

Grigorie Cartianu — un jurnalist care a relatat minuţios ultimele zile ale dictatorului comunist — descrie substratul psihologic al deciziei dictatorului.

„Îmbătat cu apă rece după discursul televizat din seara precedentă [20 decembrie 1989, n.m], Nicolae Ceauşescu a vrut să iasă în evidenţă ca în 1968. În urmă cu 21 de ani, discursul antisovietic din aceeaşi Piaţă, de la acelaşi balcon, i-a adus o popularitate formidabilă”.

Prostia de-a se crede iubit sincer de sute de mii şi milioane de oameni l-a costat însă foarte scump. Este posibil ca fără marea manifestaţie din 21 decembrie (când, pentru prima şi ultima oară, a fost huiduit de mulţime), Nicolae Ceauşescu să-şi fi putut prelungi agonia (după modelul Miloşevici). La 71 de ani, însă, dictatorul comunist gândea în termenii ideologiilor revoluţionare. Contractul politic între putere şi popor nu presupunea o relaţie rece de raţionalitate, ci un anumit eros mutant. „Dragostea întregului popor” pentru Nicolae Ceauşescu nu era însă mai mare decât „afecţiunea” serviciilor secrete sovietice sau americane pentru acest tiran al Balcanilor.

Să mai remarcăm un lucru. Tema complotului şi frica de trădare (la antipozi cu încrederea neştirbită în cauza socialismului) l-au urmărit pe Nicolae Ceauşescu până la momentul execuţiei. Ceauşescu a murit cântând imnul Internaţionalei comuniste, sperînd probabil să fie răzbunat de istorie. Dacă alţi lideri încetaseră să creadă în mitul fondator al ideologiei marxist-leniniste (aşa cum arată prof. Stephen Kotkin în cartea despre „Societatea necivilă”, recent apărută la Editura Curtea Veche), Nicolae Ceauşescu se încăpăţîna să facă excepţie. La proces, cuplul dictatorial nu dă semnele niciunui conflict intern al conştiinţei morale. Regretele lipsesc cu desăvârşire. Fanatismul ideologic biruise uzul raţiunii.

Iar România îşi lua, printre diversiuni şi gloanţe, porţia însângerată de libertate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>