Adrian Papahagi, “Ţara aceasta care ne doare” (interviu în Lumea credinţei)

de FCD

| 0 Comentarii

Domnule Adrian Papahagi, faceţi parte dintr-o generaţie de tineri intelectuali care este ataşată profund de valorile
Bisericii Răsăritene. Cum aţi ajuns în acest punct, ca devenire personală? Din familie, din lecturi, printr-o întâlnire providenţială
?

Apropierea mea de Biserică s-a petrecut profund şi ireversibil la o vârstă oarecum matură, pe la douăzeci de ani. S-a produs, în mod paradoxal, la mare distanţă de ţară, la Paris.

L-aţi găsit pe Hristos, pe Dumnezeul nostru la… Paris?
Domnule Bucuroiu, unde se adună doi sau trei oameni în numele Lui, acolo este şi El. Dar poţi să-L găseşti oriunde, şi-n pustie…
Mai degrabă acolo…
Eu unul L-am găsit „în acest populat deşert care se numeşte Paris”, ca să citez din Traviata. Îl intuiam, Îl „ghiceam”, Îl căutam încă din ţară, dar în Biserică L-am găsit la Paris, prin întâlnirea admirabilă cu ÎPS Iosif.

Deci asta e filiera duhovnicească a dvs.
Categoric. Fără întâlnirea cu Înaltul, cine ştie ce deşert străbăteam azi.

Dar ce v-a cucerit atât de irevocabil la dânsul?
Sfinţenia.

Cuvânt foarte serios şi greu totodată, aplicabil la o persoană nu numai în viaţă fiind, dar şi relativ tânără…
Era prin ’98: avea 30 şi ceva de ani. L-am descoperit într-o capelă protestantă, închiriată şi convertită în biserică ortodoxă, la peste o oră de mers cu trenul de la Paris. Trebuia să pleci devreme, iar slujbele Înaltului erau întotdeauna foarte lungi. Aveau o notă monastică accentuată, ÎPS Iosif fiind întâi monah şi doar accidental ierarh; binecuvântat accident, însă.

Eraţi într-un grup, sau eraţi singur?
Am ajuns la Înaltul printr-un prieten, care între timp a devenit preot. De altfel, atingerea Înaltului pe mulţi i-a adus în biserică… Radu Mărăşescu este acel prieten din Cluj, care studia filozofia şi care a trecut printr-o conversie foarte puternică în urma întâlnirii cu mitropolitul. El m-a „târât” acolo, să văd un preot şi un episcop cum nu s-a mai pomenit. Într-adevăr, slujba de la Ville d’Avray nu semăna cu nimic altceva. În România nu am găsit o atmosferă comparabilă: 20 de oameni într-o biserică de lemn, protestantă, convertită prin trei icoane de calitate îndoielnică, însă care se rugau extraordinar. Toţi cântau, se rugau, ştiau liturghia pe de rost. Apropierea de acest om a fost definitorie şi, cine ştie, dacă nu mă căsătoream în 1999 şi nu se năştea băiatul nostru în acelaşi an, poate că aş fi urmat calea lui Radu Mărăşescu – reverenda, rasa.

Şi în România?
Vă voi dezamăgi: nu mi-am găsit încă locul duhovnicesc unde să mă simt acasă, aşa cum mă simţeam la Paris. În România…
Încă rătăciţi!
Încă rătăcesc… Caut o biserică şi pentru mine, unde să regăsesc rânduiala de la Paris.

Vă place cuvântul rânduială!
Vă rog să luaţi act că eu studiez Evul Mediu latin, deci „vocaţia” mea levantină este destul de limitată… Sunt ortodox fiindcă aşa m-am născut şi fiindcă recunosc dreapta credinţă în absolut fiecare element al vieţii noastre. Încerc totuşi o atracţie nu doar livrescă faţă de ordinea Apusului, faţă de filozofia şi rânduiala lui. Şi chiar faţă de o anumită aşezare să-i spunem, mai birocratică, mai funcţionărească a firii.
Dar dvs. sunteţi îndrăgostit de un Occident al unui Ev de mijloc. Se poate compara ceea ce studiaţi cu ceea ce este lumea occidentală acum?
Îmi e greu să compar Evul Mediu cu Evul Media, dar parcă ceva s-a păstrat în Apus din rânduiala pe care o lăudam. Declinul lumii occidentale începe, după mine – şi aici mă întâlnesc cu Jules Michelet – în secolul al XII-lea, o dată cu afirmarea burgheziei în Occident. Decadenţa a culminat prin transformarea aristocraţiei militare într-o castă pudrată, înlăturată în secolul al XVIII-lea. De atunci, virtuţile aristocratice au cedat treptat locul virtuţilor burgheze, cărora li se datorează totuşi prosperitatea nemaiîntâlnită a Occidentului în „stupidul secol XIX”, cum îl numea Léon Daudet.

Deşi zona levantină nu vă spune prea mult sub aspectul rânduielilor lumeşti, trebuie să constat că aveţi un nume cu rezonanţă levantină, chiar balcanică.
E, evident, un nume levantin, care ne duce nu doar la Constantinopol ci de-a dreptul la Ierusalim. Un strămoş al meu, probabil în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a întreprins un hagialâc – s-a dus la Ierusalim, întorcându-se hagiu. Fiind preot, s-a numit Papahagi. E o poreclă, iniţial, dar una foarte onorabilă, pe care o port cu multă
mândrie.

Presupun că aveţi un ADN combinat. Întâi de toate elementul aromânesc…
Familia mea îşi are obârşia în Pind, în Macedonia. E o familie care a dat României savanţi şi medici, cu toţii oameni care întotdeauna au simţit extrem de româneşte!

Proveniţi din pâmânt grecesc, dar sunteţi stabilit la Cluj.
Nu grecesc, macedonean. Clujul este, mai degrabă, un accident de parcurs în istoria familiei noastre. Bunicul meu patern era născut în Basarabia. Străbunicul avea o casă la Silistra, iar după pierderea Cadrilaterului s-a refugiat la Piteşti, apoi la Bucureşti. Bunicul meu, fiind medic, a găsit un post la Cluj. Actualmente, eu însumi fac naveta între Bucureşti şi Cluj.
Parcursul vieţii dvs. actuale se îndreaptă către diplomaţie. Cum se împacă diplomaţia cu creştinismul asumat?
Aş putea să găsesc apropieri artificiale şi să spun că diplomatul este, într-un fel, un pontifex, un creator de punţi între oameni şi ţări. La rândul lui, creştinul poate să fie orice, de la pălmaş până la ministru. Nu există o profesiune anume rezervată creştinilor.
Nu la asta mă refer, ci la structura discursului diplomatic, la anumite adevăruri care nu trebuie spuse direct, ci ambalate cumva.
Vreţi să sugeraţi că, din pricini „binecuvântate”, chiar şi un creştin poate să mintă, o dată ajuns diplomat?! Dar haideţi să o luăm invers. Chiar şi un diplomat poate să spună, cu fineţe şi nuanţe, adevărul, dacă e creştin!
Absolut, iar de multe ori diplomaţia a salvat omenirea de la catastrofe! Cum ar fi arătat lumea fără diplomaţi? Ca un infern exclusiv militarizat, presupun…
Cu siguranţă! Diplomaţia este arta a rotunjirii colţurilor. Este o formă de soft power, de putere mai puţin contondentă decât cea militară. Ştim că războiul este o prelungire a politicii, sau a diplomaţiei, cu alte mijloace. Eu unul nu pot să mă consider încă diplomat – sunt consilier al ministrului de externe, ceea ce este o funcţie în parte politică –, dar fireşte că sunt extrem de atras de diplomaţie. Fiind în limite rezonabile poliglot, petrecându-mi o treime din viaţă în străinătate, mă mişc cu oarecare lejeritate în mediile internaţionale. Mă şi fascinează imaginea complexă a lumii în mişcare, în reaşezare. Diplomaţia, ca orice meserie bine făcută, este o formă de slujire a comunităţii, care aduce imense beneficii ţării. O diplomaţie bună poate să evite dezastre majore şi să contribuie la ancorarea ţării într-un sistem de alianţe extrem de favorabile, cum s-a şi întâmplat cu România. Succesul României
moderne este în mare măsură unul diplomatic.
Să mai adâncim cu o treaptă convorbirea noastră şi să vă întreb onest: ce credeţi că poate să mai aducă nou creştinismul în politica României de astăzi?

Buna cuviinţă! Creştinismul poate aduce decenţă, bună-cuviinţă, cinste. Poate să aducă o reformă morală. Criza actuală a României nu este în primul rând una economică. Haideţi să fim foarte clari: niciodată, în istoria noastră,
nu am fost atât de bogaţi. Niciodată PIB-ul României, cu excepţia anilor de boom (în parte artificial), nu a fost atât de mare. Niciodată românii nu au fost în număr atât de mare atât de bine hrăniţi, cazaţi, instruiţi.

Vorbiţi acum de o medie…
Evident, despre o medie. Cu excepţia cazurilor de sărăcie gravă care ne înfioară, românii nu au trăit aşa de bine nici în 1938 – anul de vârf al economiei interbelice – nici în comunism. Aş adăuga că nu trăim o criză politică, aşa cum trâmbiţează mogulizoarele: niciodată în istoria ei, România nu avut guverne atât de longevive. În interbelic se schimbau şi din trei în trei luni.

Da, dar aveau un fundal de stabilitate, care era monarhia.
Chiar şi în lipsa regretabilă a monarhiei, România nu este o ţară instabilă politic, preşedintele fiind ales pe 5 ani, legitim, cu mandat clar. Avem guvern – uitaţi-vă la Belgia! –, Parlamentul nu a fost niciodată dizolvat – uitaţi-vă la Franţa sau la Italia ultimelor două decenii! –, avem pace socială – uitaţi-vă la Grecia! Viaţa politică s-a decantat din 1990 încoace: avem trei partide mari – ca în multe ţări din Europa, la care se adaugă unul etnic. În plus, geostrategic, situaţia nu a fost niciodată mai favorabilă. Niciodată nu am fost cuprinşi într-un sistem de alianţe atât de clar, stabil şi cu perspective atât de bune. Aşadar, criza noastră majoră este morală! Dacă am depăşit în parte trogloditismul comunist sub aspect economic, politic, geostrategic, trogloditismului moral şi intelectual de-abia acum îi culegem roadele. Gândiţi-vă aşa: cei care au consolidat stalinismul în anii ’50 erau oameni formaţi în interbelic. Au colaborat, au trădat, dar erau oameni din vechiul regim. Cei care s-au format în anii ’60, ’70 au fost elevii celor din interbelic. Abia astăzi se manifestă plenar generaţiile produse în laboratorul comunist şi se consumă simbioza între omul nou şi omul recent, între produsul comunismului autohton şi cel al consumerismului
occidental. Vedem, iată, homunculul în toată splendoarea nudităţii sale! În cele din urmă periferia a invadat integral viaţa publică, iar mahalaua, suburbanul, lipsa de orice educaţie se manifestă în plină zi şi cu totală dezinvoltură.

Există oameni politici care amestecă lucrurile în zona credinţei exprimate public şi atrag o serie de confuzii după ei. Am avut chiar o sumedenie de experienţe penibile, nefericite. Cum pot fi identificate aceste cazuri de impostură evidentă?

În aceste vremuri de amestec, mulţi acumulează capital politic pe baza unei credinţe profesate public. Cred că orice creştin adevărat, sau îmbisericit, simte impostura. Credinţa se amestecă impur cu politica acolo unde, prin demagogie, se speculează virtuţi inexistente sau chiar pres­tigiul imens al Cuvântului lui Dumnezeu pentru scopuri meschine. În calitate de creştini în cetate, avem însă dreptul şi chiar obligaţia de a acţiona politic. Cu toţii suntem fiinţe politice, zoa politika, în măsura în care trăim printre oameni. Interacţionăm cu ceilalţi, ne influenţăm reciproc… Nu văd cum am putea să fim creştini doar acasă, nu şi în spaţiul public. Ar fi curată schizofrenie! Eşti creştin şi acasă, şi în biserică, dar şi în spaţiul public, iar ceea ce reprezinţi ca valori se traduce în acţiunea publică.

Care ar fi portretul-robot al unui om politic creştin-democrat?
E destul să privim în istorie, la figuri ca Iuliu Maniu, Mircea Vulcănescu, sau Alcide de Gasperi şi Konrad Adenauer în străinătate. Bărbăţia, sau virtutea, este calitatea de căpătâi. Un politician creştin­-democrat ar trebui să fie, cu toate ezitările inerente naturii căzute a omului, un om drept şi cinstit, decent şi vrednic. Credincios, patriot, înţelegător cu ceilalţi dar exigent cu sine, solidar şi responsabil. E un portret ideal, spre care trebuie să tindem; dar emulaţia ultimă rămâne imitatio Christi.

Pentru realităţile României, descrierea asta sună ca din manual… Mă întreb ce şanse ar avea o asemenea vietate politică să existe şi chiar să se înmulţească?
Oameni suntem, şi o astfel de „vietate”, cum spuneţi, nu poate fi găsită în stare pură. Nu văd însă de ce creştinii ar vota la nesfârşit politicieni care nu corespund standardelor morale care le sunt proprii. Chiar dacă un politician creştin nu este un sfânt, credincioşii ar trebui să realizeze că este oricând preferabil unui politician „liber cugetător”, ca să preiau o sintagmă folosită de un fost preşedinte al României. Mă aştept la mai mult discernământ din partea electoratului creştin.

Creştin-democraţia – ca sistem ideologic şi de acţiune concretă – credeţi că are vreo şansă în politica actuală?
Da, are o şansă imensă! Mulţi vor spune că este o „invenţie” catolică, o ideologie de import care nu se poate adapta pe meleaguri ortodoxe…
Şi care e sprijinită de Biserica Romano-Catolică…
Da şi nu… Eu am citit despre relaţiile uneori tensionate ale lui Alcide De Gasperi cu papa Pius XII. Să nu uităm că fondatorul primului partid creştin italian (Partidul Popular), Don Luigi Sturzo, insista în manifestul său că nu reprezintă un partid al Bisericii, ci al laicatului. Dacă democraţia creştină e de import, putem spune că şi liberalismul sau socialismul sunt de import, căci toate au apărut în secolul al XIX­-lea în Apusul Europei. Democraţia creştină este o viziune creştină asupra democraţiei! Democraţia însăşi este un produs creştin. În clipa în care Iisus a pus semnul egal al umanităţii atotcuprinzătoare între sclav şi stăpân, între bărbat şi femeie, democraţia a atins nivelul pe care nu l­-a mai depăşit până astăzi. Democraţia ateniană din vremea lui Pericle se reducea la 6.000 de cetăţeni, excluzând femeile, sclavii sau străinii. Era o democraţie a elitelor acelor vremuri. Or, Hristos a pus demnitatea persoanei umane ca piatră de temelie a democraţiei. Din acest motiv democraţia nu este produsul Revoluţiei franceze, ci în ultimă instanţă al creştinismului! Între timp, ea s­-a secularizat, ca toate celelalte artefacte ale geniului creştinătăţii. Creştinismul are însă această reală dimensiune publică: creştinismul este în cetate, nu rupt de ea. Implică însă asumare, responsabilitate. Hristos nu vine ca Rege să-­i scoată pe oameni din robie, ci îi aruncă în apă şi îi lasă să înoate. Iar apa se cheamă libertate!

Cum poate exista creştin-democraţia fără sprijinul unei Biserici puternice, majoritare?

BOR este ea însăşi actualmente angajată în împlinirea misiunii sale sociale. Ea descoperă filantropia în mod practic şi eficient. BOR nu este deloc incapabilă să degajeze o doctrină socială cu care să fim în acord. Apoi, Biserica Ortodoxă a fost curtată de foarte mulţi politicieni, în mod interesat; e vremea să fie iubită sincer.

Nu numai că a fost curtată, a fost şi finanţată concret din banul public.

Este firesc să fie aşa în actualul context şi în interiorul unor responsabilităţi sociale asumate de Biserică. Eu sunt favorabil extinderii operei publice a Bisericii şi implicit a finanţării ei. Sunt convins că banii pentru caritate ar fi folosiţi mai bine de Biserică decât de instituţiile de stat.

Sunteţi membru fondator al Fundaţiei Creştin-Democrate, lansată în toamna trecută. Care sunt proiectele concrete ale acestui organism?
Proiectele noastre, în primul moment, s­-au concentrat asupra construcţiei instituţionale. Am făcut lucruri prozaice, cum ar fi obţinerea unui sediu, construcţia unui site, avem o colecţie care se numeşte „Democraţia Creştină” (apare la Editura Curtea Veche) şi care publică un titlu pe lună. Mai avem un plan de conferinţe lunare proprii sau în colaborare cu alte fundaţii sau cu PD­L – care pare singurul partid compatibil cu viziunea creştin­-democrată. În 25 ianuarie am organizat o conferinţă despre rolul femeii în viaţa publică – o temă complicată, vă rog să mă credeţi. Între feminismele stângiste şi „machismul” retrograd, se poate găsi o medie a bunei cuviinţe creştineşti, care recunoaşte în femeie egala bărbatului. În plus, ne dorim să generăm o dezbatare pe tema creştin-­democraţiei, una direcţionată spre mediul de afaceri, sau dezbateri privind protecţia patrimoniului.

Cui vă adresaţi, în fapt?
Unui dublu public: românilor, în general, dar şi clasei politice, care trebuie alfabetizată şi căreia încercăm să îi explicăm că o ancorare clară în valorile creştine îi va asigura un electorat fidel şi de durată. Vrem să lansăm şi lucrări de politici publice, despre demografie de exemplu.

D-l Teodor Baconschi este liderul acestei fundaţii, al acestei mişcări. De ce a sărit oare în „bazinul” acţiunii publice şi nu a rămas un intelectual pe tuşă, sau măcar în viaţa diplomatică?
Primul răspuns de bun-­simţ ar fi: întrebaţi­-l pe el. În calitatea mea de colaborator, pot să vă spun că a făcut acest pas din responsabilitate (dacă aş vrea să dramatizez, aş spune că l­-a făcut din disperare faţă de nivelul actual al dezbaterii publice). L­-a făcut din responsabilitatea faţă de această ţară, pe care şi-­o asumă ca ministru de Externe în fiecare zi a mandatului său. A ajuns la concluzia că forţele cele mai bune şi viabile ale acestei naţii se află într-­o situaţie de demisie, de abandon civic. Oameni de foarte bună calitate nu votează, nu se investesc public, nu-­şi asumă propriul destin. În clipa în care ai ajuns la nivelul de vizibilitate şi demnitate publică pe care îl are un ministru, e firesc să îţi asumi o parte din soarta acestei ţări. Ca opţiune personală, Teodor Baconschi ar fi fost mai câştigat ca peste câţiva ani, după terminarea mandatului, să ocupe o funcţie confortabilă de înalt func­ţionar european, bine plătită la Bruxelles. Dar urgenţa nu era acolo, ci aici, în România, această ţară care ne doare şi cu care rezonăm. De aceea, pasul lui spre politică este unul foarte curajos, binevenit pentru PDL, care are nevoie vitală de figuri noi, de lideri cu o altă arhitectură umană…

Adică şansa d-lui Baconschi în politică ţine de arhitectura sa umană?
Nu numai şansa lui, ci şi a noastră: cât mai mulţi oameni ca Teodor Baconschi să­-şi asume responsabilitatea publică şi politică!

Dar în actuala configuraţie a PDL, ce şanse are – concret – d-l Teodor Baconschi să se afirme şi să schimbe ceva?

Această întrebare denotă un tip de fatalism, de scepticism tipic românului, pe care eu unul nu sunt dispus să-­l accept! Sunt realităţi care par veşnice şi care peste noapte sunt bulversate integral. Şansa lui Teodor Baconschi este foarte bună, fiindcă prezenţa lui în conducerea PD­L aduce partidului credibilitate în sensul reformei. Să nu uităm că PD­L încearcă, împins de la spate de Preşedinte, dar şi motu proprio, să facă reforma Statului, în sensul decomunizării definitive şi al eradicării unui sistem mafiot. Cu oameni ca Teodor Baconschi, PD­L e mai credibil în ţară şi în Europa. Fără să pomenim de zestrea doctrinară cu care vine Baconschi în acest partid.

Ce alte nume sunt alături de d-l Teodor Baconschi în Fundaţie?
Oameni vrednici şi buni creştini. Sunt în Fundaţie Mihai Neamţu, publicist creştin prolific şi plin de patos; profesorul Radu Carp, directorul Institutului Diplomatic Român; savantul bizantinist Petre Guran, directorul Institutului Cultural Român de la Chişinău; Theodor Paleologu, fostul ministru al Culturii; Valeriu Nistor şi George Butunoiu, cunoscuţi oameni de afaceri, sau doctorul Şerban Rădulescu, senator PD­L de Cluj – oameni politici, de afaceri şi de tineri intelectuali. Nu vrem să fim un club parapolitic, ci o platformă reală, în care tot ce contează în România să se întâlneacă, să discute şi să genereze idei în spectrul de centru­-dreapta.
Sunteţi încrezător?
Foarte încrezător! România poate să aibă şi alt chip în afară de cel care astăzi nu ne place…

Interviu realizat de Răzvan BUCUROIU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>