Adrian Papahagi – “Nu concep civilizaţia europeană fără creştinism” (interviu în ziarul Lumina)

de FCD

| 0 Comentarii

Care ar fi rostul cărturarului în lumea de astăzi, de la noi cel puţin, unde se vorbeşte nu rareori despre un haos? Despre o prelungită reaşezare a valorilor? Care este prestaţia lui în politic?

Îmi place că folosiţi cuvântul cărturar, căzut în desuetudine în epoca de barbarie lingvistică în care trăim. Îl prefer oricând nefericitului adjectiv “intelectual” care, în lipsă de substanţă, se zbate să obţină, prin impostură neologistică, prestigiu semantic. Presupunând că intelectualul şi cărturarul sunt două specii distincte – şi ajung să cred că, spre deosebire de cărturari, “intelectualii” nu pot fi decât publici -, cărturarul se ţine adesea departe de lumea politică. Cu alte cuvinte, cărturarul este personajul niţel inactual care poate fi găsit mai degrabă în bibliotecă decât în studiourile de televiziune. Sunetului şi furiei politicului le preferă “calmul valorilor”; clişeului, instantaneului, butadei le contrapune tomul, acumularea, durata.

Specia intelectualilor a fost descrisă fără complezenţă de Paul Johnson într-o carte memorabilă: de la Rousseau la Sartre şi Foucault, trecând prin Marx, gândirea lor s-ar zice că a avut mai degrabă efecte nefaste. De cealaltă parte, modelul cărturarului desăvârşit este închis în superba formulă prin care Jean Leclercq surprinde esenţa benedictismului: “lâamour des lettres et le désir de Dieu”. Benedictinul sau în genere călugărul cărturar, îndrăgostit de litere şi în căutarea lui Dumnezeu, împlineşte şi transcende totodată idealul cunoaşterii. Este orizontul în care se situează, păstrând proporţiile, modestele mele aspiraţii. Visez la un Vivarium al zilelor noastre, unde exegeza biblică şi studiul literaturii clasice să se regăsească în firească îmbrăţişare. Dar să nu uităm că Vivariumul lui Casiodor este un succedaneu al falimentului politic al senatorului.

Şi fiindcă tot l-am pomenit pe Casiodor, aş spune că, deşi este povestea unui eşec politic, viaţa lui demonstrează că şi cărturarii pot avea un destin public. Îl iau cu autoironie ca model pe Casiodor – un alibi convenabil dacă, după tot ce am spus până acum, s-ar găsi cineva să mă întrebe de ce am abandonat, vremelnic sau definitiv, manuscrisele medievale pentru proiectul politic creştin-democrat sau pentru diplomaţie.

Casiodor, pe care l-aţi evocat, aparţinea clasei senatoriale a Imperiului Roman târziu. Era un aristocrat devenit “aristocrat al minţii”. Cum aţi caracteriza “aristocraţia minţii” româneşti, unde, cum spunea tatăl dvs., nu are ce căuta democraţia? Cum a evoluat ea de la aprecierile făcute de Marian Papahagi?

Tatăl meu se referea probabil la democraţia anarhică, rousseauistă, egalitaristă. Însă la origini, democraţia era ea însăşi o aristocraţie. În vremea lui Pericle, atenienii cu drept de vot erau o elită restrânsă. Idealul democratic nu este aşadar unul plebeu, ci aristocratic. Ca să-l citez pe Leo Strauss, democraţia ar trebui să fie o aristocraţie generalizată. Hristos Însuşi este, după cum zicea Steinhardt, “cel mai mare boier”, iar boieria asta e darul social al creştinismului. Creştinul este un ales, un aristocrat, şi trebuie să îşi ţină permanent rangul. O societate creştină este o societate aristocratică, de oameni liberi, demni şi egali. Cine nu înţelege asta nu înţelege nimic din creştinism.

Aş vrea ca acest ideal creştin al elecţiunii, al meritului să domine şi în viaţa publică, şi în cultură. O politică aristocratică e înfruntare de gentlemeni, nu ceartă de ţaţe. O “aristocraţie a minţii” exclude impostura semidocţilor sau gălăgia intelectualilor “publici”. Din păcate, atât corpul politic, cât şi mintea naţiunii au cunoscut o decădere, o vulgarizare fără precedent în ultima jumătate de veac. Secularizarea a dus la o marginalizare a verticalei şi, odată cu ea, a ierarhiei şi a principiilor aristocratice. Relativismul şi nivelarea orizontalei au luat locul înălţimii şi al ordinii.

Vorbiţi şi într-un manifest recent despre idealul unei “aristocraţii generalizate”. Nu credeţi că după căderea comunismului au apărut premisele revenirii la o tradiţie culturală şi politică “aristocratică”? Tranziţia de care tot vorbim implică şi depăşirea unei crize morale sau spirituale. Totuşi, ce lucruri bune s-au aşezat în lumea noastră în ultimii 20 de ani?

Căderea comunismului nu a adus cu sine sănătatea, ci doar convalescenţa. Asemenea unui pacient operat cu succes de cancer, dar care este expus infecţiilor postoperatorii, şi corpul politic al naţiunii noastre este vulnerabil. În vidul postcomunist s-au insinuat, la pachet cu renaşterea admirabilă a credinţei şi reafirmarea unor elite autentice, derutele veacului: un spiritualism difuz şi heterodox, hedonismul şi avatarurile sale, dreptomismul tâmp şi fratele său, multiculturalismul ignar.

Deşi s-au produs multe reaşezări benefice, nu cred că putem depăşi cinci decenii de ateism, minciună şi stupiditate programatică prin saltul în vidul consumist. Îmi păstrez aşadar ancorarea într-un pesimism antropologic pur conservator, care mă îndeamnă să pun un prognostic rezervat. Cred că multe lucruri bune, care au supravieţuit cumva sub comunism, sunt pe cale să dispară definitiv. De pildă, nu sunt convins că nivelul şcolii româneşti a crescut în ultimii douăzeci de ani. Ca profesor, văd studenţi din ce în ce mai ignoranţi, biblioteci goale în timpul sesiunii. Dispariţia admiterii în liceu şi facultate, cumulată cu persistenţa unui bacalaureat formal şi irelevant, creează un efect catastrofal. Transformarea universităţilor, inclusiv a celor cu tradiţie, în fabrici de diplome nu conduce la generalizarea aristocraţiei minţii, ci la propagarea unei noi specii: lumpen-intelectualul.

Aristocraţia înseamnă efort susţinut pentru un ideal. Înseamnă credinţă, comportament, doxă, înrădăcinare. Ţăranul autentic sau marele duhovnic sunt aristocraţi, în timp ce potentaţi ai zilei sau chiar moştenitori ai unor nume ilustre pot fi lumpeni perfecţi. Dar câţi ţărani autentici mai avem, din care să se selecteze Pârvanii, Brâncuşii sau Rebrenii de azi? Mai poate umanitatea crescută între betoane şi hrănită cu junk food, junk music şi junk media să fie legată de pământul şi tradiţiile acestui neam? Ce înrădăcinare mai poate avea un tânăr care şi-a hrănit adolescenţa cu MTV, Harry Potter şi McDonalds şi al cărui orizont de aşteptare este luminat de neoanele de la mall sau de flash-urile din discoteci? Mutaţia antropologică este majoră. Libertatea pe care am câştigat-o nu a devenit libertate lăuntrică, îmbunătăţirea incontestabilă a traiului nu a adus cu sine îmbunătăţirea spirituală. Cu toate acestea, starea de astăzi este categoric preferabilă celei dinainte de 1989. Tot ce sper este să apară anticorpi la deriva morală, intelectuală şi spirituală a epocii. Aştept afirmarea unei generaţii de tineri conservatori, idealişti, spiritualizaţi, sătui de relativisme laxe şi de lumpenizare.

Aţi vorbit de şcoală. Ce loc ocupă şcoala, în general, printre priorităţile schimbării în bine a lumii noastre româneşti?

Un loc de frunte, fireşte. Dar cred că se merge într-o direcţie greşită. Cine vrea să înţeleagă de ce poate citi cu folos Criza spiritului american a lui Allan Bloom (de fapt, titlul original, The Closing of the American Mind, sugerează chiar o “încuiere a minţii”). Nu cred într-o educaţie bazată pe aşa-zisele “competenţe”: pentru aceasta ar trebui să existe şcoli de ucenici sau de secretare – deplâng, de altfel, declinul acestui tip de învăţământ vocaţional. Cred într-o educaţie bazată pe cunoaştere şi cultură. Cred în erudiţie şi rafinament, ceea ce înseamnă învăţat pe de rost date, formule, declinări, partituri, poezii. Dar vă veţi fi convins că sunt un personaj profund conservator.

Un învăţământ care înlocuieşte cunoştinţele cu competenţele va înlocui ştiinţa cu meşteşugul, erudiţia cu îndemânarea şi nu va face decât să erodeze tradiţia şi cultura înaltă. Vă dau un singur exemplu: priviţi în jur la decăderea jurnalismului. Odinioară, jurnaliştii erau filologi care stăpâneau bine limba şi citiseră o bibliotecă întreagă. Astăzi, sunt “comunicatori”: lejer agramaţi, vag dezarticulaţi şi profund inculţi.

Soluţia ar fi un învăţământ cu două viteze. Generalizarea educaţiei este benefică, deci nu voi regreta epoca în care elitele erau autentice, dar şi analfabetismul omniprezent. Pe de altă parte, elevii şi studenţii de vârf se pierd în învăţământul de masă. Aş vrea să văd în România mari şcoli asemănătoare acelor grandes écoles din Franţa sau institute de studii avansate ca în lumea anglo-americană. În ce priveşte liceul, cred că au supravieţuit colegii naţionale de bun nivel: mi-aş dori însă ca tinerii străluciţi pe care îi produc să nu fie exportaţi, ci să rămână în sistemul universitar românesc. Pentru asta, trebuie să înceteze domnia mediocrităţii din învăţământul universitar.

Cum vedeţi aportul generaţiei dvs., şcolite în anii â90 în Occident, generaţie care a ajuns deja la maturitate?

Cred în generaţia mea, şi am spus-o adesea. Avem un dublu avantaj comparativ: eram prea tineri în 1989 pentru a fi fost taraţi de comunism, dar nu am crescut în evul “media” pentru a fi obnubilaţi de hedonism şi consumism. Am făcut şcoală bună şi în ţară, şi în străinătate. Eu unul am studiat şi am predat la Sorbona între 1997 şi 2005. Puşi cap la cap, mi-am petrecut zece ani în Franţa, Italia şi Anglia. Dar am rămas întotdeauna extrem de legat de România. Pentru mine, România nu este carieră, ci destin. Este ţara mea, mă doare tot ce e rău şi mă bucură fiecare pas înainte. Am prieteni admirabili pe care îi respect şi îi iubesc. Nu am întâlnit niciunde oameni mai inteligenţi decât în România, deşi m-am format la Ecole Normale Supérieure, pe unde trece inevitabil o bună parte din elita umanistă şi ştiinţifică a Franţei. Cred că oameni ca Radu Preda, Mihail Neamţu sau Alexandru Gussi au enorm de dat acestei ţări. Sunt extrem de fericit că s-a putut coagula, în jurul lui Teodor Baconschi, un nucleu de tineri patrioţi, creştini şi bine şcoliţi, care să articuleze un nou proiect politic creştin-democrat.

Asemenea nouă, există nenumăraţi tineri şcoliţi, care au succes în afaceri, în administraţie, în învăţământ sau în medicină. Ei reprezintă clasa de mijloc în România, indispensabilă renaşterii acestei ţări. Dacă această generaţie va şti să fie conservatoare şi să îmbine corecta înrădăcinare în tradiţia neamului cu înţelegerea mersului lumii şi în principal al Europei, cred că ar putea să reediteze miracolul interbelic fără a cădea însă în excesele sale.

Care este poziţia intelectualului român faţă de valorile creştine şi de Biserică?

Din ceea ce am spus mai sus, veţi fi dedus deja că nu mă identific cu specia “intelectualului” şi refuz acest clişeu. Pot vorbi în nume propriu, şi vă pot spune ce văd la prietenii mei. Eu, unul, sunt creştin-ortodox practicant, chiar dacă nu unul prea vrednic. Sunt apropiat de Biserică şi iubesc Ortodoxia. Sunt ierarhi cărora le datorez mult, începând cu Preasfinţitul Vasile Someşanul, care m-a botezat şi îmi este duhovnic, şi cu Înalt Preasfinţitul Iosif, duhovnicul meu de la Paris, căruia îi datorez deşteptarea liturgică. Totuşi nu clamez apartenenţa la Biserica lui Hristos ca pe un titlu de glorie, ci o văd ca pe o datorie faţă de mine şi semeni. Creştinismul are şi o dimensiune civică, socială, dincolo de cea mistică. De aceea, nu concep civilizaţia europeană fără creştinism: identitatea noastră este una creştină, de care nu avem dreptul să ne dezicem.

Dar nu toţi intelectualii au această poziţie. Foarte mulţi practică un sincronism stângist, antireligios sau agnostic. Este dreptul lor să fie în ton cu veacul, aşa cum este dreptul nostru să fim creştini conservatori, fără a deveni habotnici.

Biserica este principala forţă conservatoare a neamului. Deşi este nevoită să se adapteze epocii ca instituţie lumească, ca instituţie divină rămâne dincolo de veac. Într-o vreme în care tradiţia a intrat în disoluţie, Biserica este ancora noastră de căpătâi. Sunt convins că Biserica Ortodoxă Română va reuşi să rămână punctul de referinţă fix într-un peisaj care se schimbă cu o viteză uluitoare. Vitală şi mistică, mângâietoare şi severă – Ortodoxia îşi păstrează harul şi puterea de agregare spirituală şi socială.

Interviu realizat de Larisa şi Constantin Iftime

publicat în ziarul Lumina, în 3 mai

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>