Adrian Papahagi despre Statele Unite ale Europei

de FCD

| 0 Comentarii

În decembrie anul trecut, aţi coordonat un supliment al revistei 22 intitulat “Statele Unite ale Europei sau Uniunea Sovietică Europeană?”. Titlul presupune o dezbatere, dar textele cuprinse în acest supliment se constituie într-o pledoarie pentru Statele Unite ale Europei. De asemenea, titlul grupajului dă de înţeles că ar exista numai două variante din care trebuie să alegem. De unde ideea că fie vrem SUE, fie ne alegem cu USE? Şi care sînt diferenţele esenţiale dintre cele două, pentru că presupun că USE un fel de metaforă – că nu v-aţi gîndit la o reiterare întocmai a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice?

 

Dezbaterea nu este în interiorul numărului din 22, unde am publicat un simplu manifest. Ea abia acum începe în spațiul public, inclusiv în paginile revistei Dvs., unde presimt că voi fi luat la rost (m-am blindat însă cu patriotism și dragoste creștinească, pentru a fi la înălțimea așteptărilor publicului nostru).

Întrebarea din titlu e așadar pur retorică sau impur provocatoare. Sunt convins că nu trebuie să explic unui om de presă cu o îndelungă experiență de ce un titlu trebuie să fie provocator. Și scurt. Nu puteam, firește, să enumer toate alternativele, cum ar fi piață comună fără unitate politică, revenirea la statele zise „naționale” și destrămarea construcției europene, confederație de state, etc.

Ei bine, am preferat să șochez prin această formulă simetrică, evocatoare a unei apuse ordini mondiale bipolare. Uniunea Sovietică sugerează o construcție birocratizată, nedemocratică, perdantă economic și sufocantă identitar. Prin contrast, Statele Unite trimit la o uniune democratică, bazată pe libertate, prosperă, diversă și totodată solidară.

Evident că între aceste două alternative cititorul inteligent ghicește schița unei Europe unite și diverse deopotrivă, respectiv caricatura unei construcții totalitare și uniformizante. Dar există și alte variante: cea a atomizării Europei și a revenirii la conflictele dintre state, care au însemnat firescul istoriei noastre până de curând. La fel de bine putem imagina menținerea unei Uniuni șchioape, cu instituții lăsate la jumătate de drum – Comisie nealeasă democratic, configurație de securitate scindată între neutralitatea unora și figurația în NATO a celorlalți, Parlament european semi-decizional, etc. Cu alte cuvinte, o Uniune ne-isprăvită, care ne condamnă pe toți la insignifianță globală, oricât de importanți ne-am crede, de la Canalul Mânecii la plaiurile dobrogene.

Nu mă voi ascunde după deget: suplimentul FCD este într-adevăr un manifest, fiindcă socotim că Uniunea Europeană este un proiect neterminat și că doar desăvârșindu-l, creând adică Statele Unite ale Europei, putem să evităm perspectiva deloc încântătoare de a deveni un vulgar apendice al Asiei, un muzeu al civilizațiilor sau o simplă piață de desfacere pentru economiile emergente.

 

De ce credeţi că principiul federalist este cea mai bună soluţie pentru o convieţuire paşnică, armonioasă şi creatoare a naţiunilor europene? Nu ar fi mai potrivită o idee confederativă, care permite fiecărui stat în parte exercitarea unei suveranităţi mai extinse?

 

Diferențele dintre o confederație și o uniune federală sunt în fapt relativ minore. Diferența majoră ar fi autoritatea guvernului federal (central) de a impune legi valabile în toate statele, căreia i s-ar opune autonomia statelor confederate, în principal în materie de taxare și legislație. Ei bine, UE este actualmente mai degrabă un sistem confederal, care se dovedește disfuncțional din cauza interdependenței de facto dintre economiile europene.

Pe de altă parte, principiul federalist a permis existența probată a unor entități diverse lingvistic dar unitare religios (Elveția, Belgia), extrem de extinse teritorial (SUA), sau lipsite de o istorie statală comună, dar unitare identitar (Germania). Este cazul UE, o entitate geo-politică întinsă pe o suprafață mare, diversă lingvistic, religios și etnic, dar totuși unitară identitar.

Să le luăm pe rând. În primul rând ideea însăși de uniune. De ce s-ar uni statele europene? Din rațiuni istorice, fiindcă s-a dovedit că altminteri nu pot rezista ispitei războinice. Din considerente geografice, fiindcă ocupă un spațiu dat. În temeiul unei identități comune, esențialmente creștine (principalul liant identitar al europenilor până când, la sfârșitul veacului XVIII, s-a profilat statul-națiune, inclusiv pentru a submina autoritatea universală a catolicismului). În fine, astăzi nevoia de unitate decurge din multipolarismul lumii globalizate și din interdependența de facto a statelor UE: pentru a conta, trebuie să constituim un singur mare bloc.

Dacă suntem de acord că homo europaeus ca specie și Europa ca entitate nu pot supraviețui fără a crea acest bloc identitar, economic, militar, trebuie să decidem care e cea mai eficientă construcție în acest scop. O alianță de state suverane iese din discuție. Europa a avut până în 1945, și chiar până în 1989, o multitudine de sisteme de alianțe care nu au ținut și nu au garantat eficient pacea. Niciun sistem de alianțe din care a făcut parte România modernă nu i-a garantat de pildă inviolabilitatea frontierelor nici în 1916, nici în 1940, nici în 1944. Fără frontiere sigure, suveranitatea e iluzorie.

 

Cum se împacă ideea unui “guvern european” cu principiul democratic? Poate fi această instituţie produsul unui proces electoral? Există mecanisme de control a activităţii sale?

 

Firește. Nu văd ce ne-ar împiedica să votăm la nivel european partidele europene existente, din care să rezulte un guvern profund democratic. Acesta ar fi preferabil actualei Comisii. În plus, ar fi supus rigorilor curente ale democrației: remanieri, moțiuni, demitere, ceea ce nu e cazul cu Comisia Europeană. Unii ar putea obiecta că astfel de alegeri ar profita întotdeauna țărilor mari, și că guvernul ar fi monopolizat de Germania și Franța.

În parte, așa ar fi; dar nu e mai puțin adevărat că decizia în România e monopolizată de București (sau, mai nou, de Cluj, ar spune pe nedrept unii), ceea ce nu convine neapărat Vasluiului. Răspunsul stă în principiul subsidiarității, pe care îl sprijin ca vajnic creștin-democrat. Cu alte cuvinte: guvernul federal european nu va trebui să decidă câți bani merg pentru piscina din Tâncăbești sau spitalul municipal din Vaslui, ci chestiuni de politică externă, apărare sau macro-economie ale Statelor Unite ale Europei. Guvernele naționale ar putea în continuare să aibă o suveranitate notabilă în materie de poliție, fiscalitate, muncă și prestații sociale, etc. Gândiți-vă că în America statele au legislații diferite chiar și în chestiunea extremă a pedepsei cu moartea. În multe chestiuni, UE e deja mai uniformizată prin acquis-ul comunitar decât SUA. Este ceea ce aș denunța sub eticheta de Uniune Sovietică Europeană: nu e normal ca la Bruxelles să se decidă mărimea oului sau norma de producere a țuicii în Europa. Pe de altă parte, nu văd de ce, de vreme ce oricum statele UE au decis să nu se mai atace unele pe altele și, cu 2-3 excepții nu se pot apăra singure, nu avem o singură armată europeană și nu luăm decizii unice în Afganistan, Irak sau Libia. E ridicol și contraproductiv.

 

În „Argumentul” semnat de dvs. şi care se vrea o introducere în temă scrieţi: „Înainte de a fi români, am fost europeni. Şi creştini. Ce altceva suntem decât un amestec rasial daco-romano-slavo-cuman? Ce altceva e româna decât un dialect latin puternic slavizat şi plin de lexeme ungureşti sau greceşti? La fel, francezii sunt celţi, romani şi franci (adică germani) vorbind franceză, provenţală, bretonă. Nu Europa, ci statul naţional obliterează această diversitate.”

Este o tentativă de anulare a identităţii, a specificului, în favoarea unei construcţii artificiale (identitatea europeană), iar statul naţional, pentru care generaţii de români s-au jertfit, este văzut ca o piedică în dezvoltarea „naţiunii europene”, din care chipurile am face faţă. Chiar credeţi că e posibilă o construcţie ca SUE cu ignorarea realităţii că avem identităţi naţionale diferite, cu interese diferite? Este „tabula rasa” condiţia sine qua non sau soluţia pentru reuşita „proiectului european”?

 

Persist și semnez! Așa este. N-o să-mi spuneți că strămoșii noștri, în secolul IX, erau români. Dar n-o să mă contraziceți dacă spun că erau europeni. Și de fapt, care strămoși? Uitându-mă la Dvs. văd ițindu-se prin sângele moldav niște cumani foarte mândri. La mine în neam sunt geto-daci blonzi cu ochi albaștri din Ardeal, păstori șateni și aprigi din Pind și o urmă de greci din Pireu.

Înainte de toate, doream să subliniez, prin contrast cu îngustimea identităților naționale, care sunt niște constructe relativ recente, larghețea identității europene și universalitatea celei creștine. Creștinismul transcende națiile, cu tot tribalismul și triumfalismul lor războinic. Este marea lecție, încă nedigerată de mulți creștini, pe care ne-o dă Hristos. Sau poate credem că se adresa doar iudeilor și samaritenilor? Nu veți găsi în mine un adept al filetismului, nici un apărător al diviziunii ortodoxiei în biserici zise „naționale”.

Departe de mine să anulez identitatea, specificul, cum spuneți și să ignor jertfa de sânge a înaintașilor, pe care nu o doresc copiilor noștri. Problema e că nu există o singură identitate, ci foi succesive de ceapă. Eu sunt armân clujean român: care vine prima? Am un patriotism local ardelenesc care nu mă împiedică să mă simt bine la București, și un patriotism românesc în perfectă armonie cu europenismul meu. Tocmai pentru că am o identitate solidă și senină mă simt în largul meu la Roma, Londra și Paris, unde am petrecut vreo zece ani din viață. Doar cei cu identitate nesigură se retrag în spatele unui paravan pictat cu toate spaimele ignoranței.

Ce să mai spun despre milioanele de români care trăiesc deja în Italia, Spania sau Franța, sau care petrec ani buni din viață în alte țări europene și revin în România? Sunt ei mai puțin români, sau oare identitatea lor a devenit „o construcție artificială”, cum spuneți?

Așadar: orice identitate e complexă și compusă din straturi subsidiare. Eu sunt european, român, clujean. Așa cum a fi român nu-mi oprimă identitatea de clujean, nu văd cum a fi european ar face „tabula rasa” din cea de român.

Vă rog așadar să nu induceți bunului public al revistei Dvs. spaime gratuite și să nu-mi puneți în spinare crime etnocidare fanteziste.

 

Identităţile naţionale, care ţin în primul rînd de limbă, de cultură, de religie, au ajuns să fie strîns legate şi de ideea statelor naţionale. Mai pot statele care vor face parte din SUE să-şi îndeplinească astfel unul din rolurile lor fundamentale, acela de element constitutiv esenţial al identităţii unei naţiuni? Nu cumva naţiunile ar putea ajunge iarăşi la starea pe care au avut-o sub imperiile secolelor trecute, cu “drepturi” mai multe sau mai puţine, dar fără dreptul fundamental la autodeterminare?

 

Identitățile naționale nu țin de limbă. Irlanda vorbește aceeași limbă cu Anglia, dar cultivă puternic diferența națională. Invers, Belgia e o națiune cu două limbi. Ele nu depind nici de religie: Germania e o țară cu două religii, în timp ce lumea catolică se declină în multe țări.

De fapt, identitățile naționale sunt construcții politice, adesea în divorț chiar cu istoria și geografia (vezi cazul Iugoslaviei), și în orice caz mult mai recente decât identitatea creștinilor, la rândul ei scindată de Schismă și de Reformă și fragmentată tocmai de identitățile naționale.

Vă rog apoi să reflectați la următoarea realitate: și statul-națiune obliterează identități regionale, mai vechi și mai autentice decât el. România s-a uniformizat enorm, din Maramureș până în Dobrogea și din Bucovina până în Banat. Prin televiziune, prin școala de stat obligatorie și uniformă, prin politicile de amenajare a teritoriului, Țara Moților și Țara Bârsei s-au cam dizolvat în țara numită România. Firește, a contribuit și statul comunist, cu efectul lui nivelator.

Revin: a rămâne maramureșean neaoș în România otevizată e la fel de greu ca a fi român neaoș în Europa, mai ales dacă ai ales să muncești la Torino… Nu prea înțeleg deci teama Dvs., sau o înțeleg dar nu văd cum am putea muzeifica identitatea în continuă mișcare a oamenilor pentru a corespunde unei imagini din trecut, pe care am considera-o etalonul românismului.

 

Tot în „Argument” sugeraţi că am avea mai mult de cîştigat decît de pierdut dacă s-ar constitui SUE. Ce am pierde şi ce am cîştiga, în opinia dvs.?

 

Am câștiga siguranța apartenenței definitive la cea mai democratică, prosperă și civilizată comunitate de destin din lume. Am avea garanția deplinei noastre convergențe, cu toate avantajele care decurg de aici: școli, spitale, străzi bune, o administrație cinstită și relativ eficientă.

Ce am pierde ține de noi. Dacă am fi divizați, hoți și șmecheri – cum din fericire nu suntem, de aceea folosesc condiționalul – nu am conta prea mult la nivelul deciziei politice. Dacă însă am fi așa cum suntem – competitivi, ambițioși, talentați – am avea voci importante în guvernul federal, parlamentari europeni respectați și ascultați, lideri politici influenți în marile partide europene. Și nu vorbesc la modul ironic: ține de noi să trimitem în Parlamentul European treizeci de Monici Macovei sau treizeci de Adrieni Severini. Ține de noi să promovăm un ministru european al agriculturii ca Dacian Cioloș, care va fi mai respectat decât un ministru al finanțelor precum Dominique Strauss Kahn. Lăsând gluma la o parte, vă invit să sondați influența lui Marian-Jean Marinescu în Partidul Popular European: este mare și reală.

 

La pierderi putem trece suveranitatea naţională, cu atributele ei (la care, în parte, am renunţat deja odată cu aderarea la UE): guvern, armată, monedă… În absenţa ei, cum credeţi că ne vom mai putea apăra şi servi interesele proprii? Sau nu consideraţi că mai putem avea un interes distinct de al celorlalte state europene?

Există cîteva dimensiuni comune ale interesului general european, dar mult mai multe detalii ale intereselor naţionale (educaţie, cultură, industrie, economie), care nu pot fi armonizate şi care ţin de specificul local. Interesele naţionale se apară/promovează doar cu instrumente locale. Chiar credeţi că va dispărea acest adevăr şi vom trăi subit o perfectă înfrăţire între popoare?

 

Parțial am răspuns deja: intersele sunt subsidiare. Lăsați-mă să glosez asupra acestui concept important și puțin înțeles în România. Iubitorii de câini nu au aceleași interese cu cei care nu au o pasiune specială pentru patrupedele dotate cu colți. Interesul celor din Pipera nu este același cu al celor din Ferentari. Cei din București nu au același interes cu cei din Ploiești, iar cei din Transilvania cu cei din Dobrogea. Firește că ei au multe interese în comun, dar și unele diferite sau chiar conflictuale. Același lucru e valabil la nivel macroregional și european. Locuitorii statelor nordice nu au aceleași priorități cu cei ai statelor mediteraneene, iar cei din România cu cei din Irlanda. Au însă mult mai multe interese în comun, începând cu protecția vieții, respectul demnității umane, siguranță, locuri de muncă, prosperitate, etc.

De aceea, e o prostie să inculcăm spaime stupide agitând spectrul UE sau SUE. Trebuie să veghem la respectarea subsidiarității, asta e tot. E la fel de periculoasă pentru cetățean o Românie în care se decide la București ce se finanțează în Apahida, ca o Europă în care se decide la Bruxelles cum se taie porcul la Afumați.

Nu e deci vorba de nicio renunțare la obiceiuri, limbă și toate celelalte, ci de o construcție care, dacă se face în bun spirit subsidiar, creștin-democrat, nu are cum să degenereze într-o Uniune Sovietică Europeană.

 

Naţiunile au vulnerabilităţi şi ameninţări total diferite, care sînt date în special de condiţiile geopolitice şi de soliditatea statului/societăţii. Cum pot fi acoperite de o politică de securitate comună?

 

Și SUA au vulnerabilități diferite în Alaska și Arizona. Nu văd pertinența întrebării și nici cum ar schimba SUE starea actuală. În ce privește siguranța militară, după cum bine știți, NATO implică securitatea indivizibilă a întregului spațiu aliat. Abia o politică de securitate comună apără eficient toate zonele sistemului (și asta e valabil la orice scară).

În ce privește celelalte tipuri de securitate (alimentară, de mediu, energetică, etc.), o entitate amplă și diversificată le răspunde mai bine decât state relativ mici, tocmai prin echilibrarea lipsurilor și surplusurilor alimentare, prin norme comune, sau prin diversificarea surselor de energie. Așadar, UE și NATO ne dau deja răspunsul la întrebare: suntem mult mai siguri împreună decât de capul nostru, iar o eventuală înființare a Statelor Unite ale Europei nu va schimba nimic.

 

Deciziile luate într-o federaţie favorizează întotdeauna entităţile din centrul decizional şi defavorizează periferia. Un singur exemplu: ce decizii vor fi luate în relaţia cu Rusia, în condiţiile în care Polonia, România şi statele Baltice au cu totul altă viziune decît Germania şi Franţa?

 

Așa este de multe ori, dar nu avem cum să evităm un centru decizional și nici o influență diferită a centrelor de putere. Nu trebuie însă să credem că influența unora îi va scoate din joc pe ceilalți. Aveți oare impresia că Regatul Unit are aceeași viziune cu Germania în relația cu Rusia. Vor exista întotdeauna echilibre de putere, așa cum există și azi în Europa sau în România. Vă invit să observați forța de negociere a unei formațiuni politice de 6% cum este UDMR-ul. România va avea mereu un cuvânt de spus în Europa prin politicienii, funcționarii și milioanele sale de cetățeni. Încă o falsă problemă, așadar.

 

Consideraţi naţionalismul străin de creştinism. Dar atunci cum se face că tocmai statele mai ataşate de credinţa majorităţii cetăţenilor lor, precum Polonia, Ungaria, Grecia şi România, sînt mai puţin dispuse să accepte dispariţia statului naţional, pe cînd state seculariste, ca Franţa şi Germania, sînt în vîrful unei astfel de construcţii?

 

Vă înșelați: Germania nu este mai secularizată decât Ungaria. Aș avea dubii și cu privire la aderența profundă, nu doar rituală, a majorității românilor la poruncile Decalogului. Nu știu dacă am ieși mult mai bine decât Franța. N-aș măsurăm credința prin cantitatea de tămâie arsă anual, ci prin interiorizarea ethosului creștin.

O spun clar și răspicat, deși nu am căderea să predic: Hristos a venit ca să mântuiască omul, nu neamurile. Nu a venit doar pentru neamul lui, ci pentru întreaga umanitate. Ortodoxia trebuie să depășească acest penibil naționalism, la fel de revoltător la Athos – vedeți ce suferă cei de la Prodromu – și la Chișinău.

SUE n-are nimic de-a face cu credința: nu Europa închide biserici, ci lipsa credincioșilor și nevrednicia clerului. Am depășit faza anticreștină, promovată în principal de statele naționale la care păreți să țineți. Ca exemplu de paradox identitar, vă invit să reflectați la începuturile statului național unitar român și la măsurile anticlericale ale lui Cuza. Ele au cam coincis, dacă nu mă înșel.

 

Vedeţi în naţionalism un pericol. De cînd a-ţi iubi familia şi a-i purta de grijă e o primejdie? Confundăm naţionalismul cu excesul care poate atinge orice pe lumea asta (pînă şi democraţia)?

 

Da, naționalismul e un exces, și deci un pericol, așa cum sunt toate -ismele, aceste construcții ideologice ale modernității. Nu văd însă legătura între iubirea de familie și naționalism. Poți avea o familie mixtă – e cazul surorii mele, căsătorită cu un belgian, care crește la Bruxelles un băiețel adorabil, perfect fluent în română. V-aș propune să evităm amalgamul; nu-mi place manipularea resorturilor intime ale oamenilor.

 

Şi dvs., şi dl Teodor Baconschi, faceţi apel la componenta creştină a ethosului european, care ar putea fi protejat şi cultivat numai într-un suprastat federal. Ce vă îndreptăţeşte această opinie? În ce fel se manifestă astăzi creştinismul în structurile de coordonare ale UE şi în legislaţia ei? Şi cum ar putea fi mai bine prezervat şi afirmat acest ethos în SUE?

 

Aici ați atins un punct nevralgic. Identitatea creștină este principala componentă a ethosului european. În timp ce limba divide, credința unește (chit că și-aici și-a băgat dracul coada). Nu pot crede că refuzați comuniunea cu un creștin-ortodox grec sau cu un catolic italian, dar vă simțiți solidar cu un violator pentru simplul fapt că e român. Vedeți bine că nu avem o singură identitate (român vs ceilalți) ci mai multe, cum ar fi de pildă violator vs neviolator. În acest din urmă fericit grup ne regăsim cu majoritatea europenilor, nu credeți?

Ține de noi, creștinii, să ne afirmăm valorile. Dar nu o facem nici la noi în țară, altfel nu am mai vota masiv pentru infractori dovediți sau prezumați, ci am numai alege oameni vrednici. Așa că nu existența sau inexistența SUE va schimba influența creștinilor în legislație, decizii și moravuri publice; ține de noi să ne manifestăm, iar aici suntem mult mai puternici alături de polonezi, italieni și irlandezi decât singuri.

Vă semnalez, între altele, că Teodor Baconschi a influențat decisiv poziția României în cazul Lautsi vs Italia privind eliminarea simbolurilor religioase din sălile de clasă. Datorită d.lui Baconschi, România s-a alăturat Italiei, Poloniei, Irlandei și Greciei și a câștigat împreună ele: crucifixul a rămas la locul lui.

Iată deci utilitatea de a vota pentru politicieni creștini.

 

Sînteţi pentru aderarea Turciei la UE?

 

Nu prea are legătură cu subiectul SUE, dar nu mă voi eschiva. Este o întrebare la care funcția de consilier al ministrului Afacerilor Externe mă obligă să dau răspunsul oficial al diplomației române: da. Cred însă că mi-am păstrat destulă libertate pentru a spune ce cred. Geografic vorbind, e greu să îți imaginezi o Uniune Europeană învecinată cu Iranul. Dar, gândind strategic, ar fi o greșeală fatală să împingi un stat membru NATO spre o radicalizare islamistă și spre antieuropeism printr-o respingere fermă și principială. Turcia este o țară dinamică, în plină modernizare, care se îmbogățește văzând cu ochii și a cărei influență politică și militară este în continuă creștere. O vrem prieten și aliat, iar România este unul din principalii susținători ai aderării sale la UE.

Greșesc eu, sau intuiesc că vă bucurați că, în acest caz, Franța ‘secularizată’ „are cu totul altă viziune” decât România?

 

În perspectiva aderării Turciei la UE, mai putem vorbi despre ethosul creştin al (S)UE?

 

Sigur. El va deveni mult mai puternic, chiar!

 

Nu e posibil să ne fi fost indusă – printr-o propagandă abilă şi o politică pe măsură – impresia că nu ne putem conduce singuri, că ne-ar fi mai bine sub o „tutelă” (cum odinioară credeau şi ardelenii care pledau pentru autonomia Transilvaniei în cadrul imperiului austro-ungar şi contra unificării cu regatul român)?

 

Repet crezul meu subsidiar: Clujul se conduce mai bine de la Cluj decât de la București, România se conduce mai bine de la București decât de la Bruxelles, iar Statele Unite ale Europei se vor conduce mai bine de la Bruxelles decât de la Washington sau Moscova. Nu doar ardelenii cred asta!

Interviu realizat de Claudiu Târziu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>