Institutul de Studii Populare: „Noua şcoală de gândire a dreptei”

Institutul de Studii Populare (ISP) şi Fundaţia Hanns Seidel au organizat vineri, 14 octombrie 2011, dezbaterea „Noua şcoală de gândire  a dreptei”, la care a participat și dl. Teodor Baconschi.

Au intervenit în dezbatere: Monica MACOVEI, Sever VOINESCU, Teodor BACONSCHI, Cristian PREDA, Mihail NEAMŢU, Traian UNGUREANU, Ionuţ POPESCU, Dan C. MIHĂILESCU, Ioan STANOMIR, Cristian GHINEA, Radu PARASCHIVESCU, Cristian PĂTRĂŞCONIU;

Fragmente din interviurile cu membri FCD


Interviu cu Teodor Baconschi

Cristian Pătrășconiu: Ce ar însemna pentru România dacă, peste un timp, am putea consemna, la cel mai înalt nivel o reuşită a unui proiect creştin-democrat?

Teodor Baconschi: Ar fi cel mai bun lucru care ni s-ar putea întâmpla, şi muncesc cu modestie dar nu fără încăpăţânare în acest scop. România este o ţară unde fracturile sociale sunt imense atât între oamenii foarte bogaţi şi firava noastră clasă medie, cât şi între aceasta din urmă şi grosul populaţiei, care încă nu s-a desprins din sărăcia cultivată cu grijă de stânga post-comunistă. Între un laissez-faire vinovat şi un asistenţialism cvasi-generalizat, lipseşte tocmai a treia cale, pe care eu cred că o încarnează democraţia creştină.

Individualismul liberal nu este până la urmă decât o secularizare a viziunii personaliste şi a libertăţii ancorate în firea lucrurilor care au crescut în răstimpul a două milenii din trupul doctrinar al Bisericii. La rândul său, socialismul este o pervertire depersonalizantă a spiritului creştin al comunităţii. Bazate amândouă pe contractualism şi lipsite de rădăcini istorice şi de orizont transcendent, nu pot oferi omului decât iluzia bunăstării sau a protecţiei, nu adevăratul sens al unei vieţi reuşite. Stimulând egoismul, liberalismul crede că poate converti hobbesianul homo homini lupus, prin contract social şi checks and balances în binele comun, ceea ce revine la a spune că ridicând cupiditatea la rang de virtute vom avea o societate virtuoasă. La rândul său, socialismul speculează gregaritatea şi frica de responsabilitate, transformând oamenii în simple rotiţe interşanjabile ale unui mecanism dezumanizant.

Liberalismul (exacerbat sau nu până la libertarianism) şi socialismul (potenţat sau nu până la comunism) sunt în fond două avataruri ale ispitelor cărora Hristos le-a rezistat în pustie: orgoliul faustic al omului centrat pe sine însuşi şi îmbătat de propria putere, şi nevoia de a fi hrănit, asistat, dus de mână şi, în cele din urmă, anulat ca persoană umană demnă. Refuzând să devină liderul luciferic al unei haite de lupi umani sau tătucul care multiplică ad nauseam pâinile şi vinul, Hristos a lăsat omului a treia cale, cea mai exaltantă şi singura care conduce la viaţă.

Din această comparaţie aş vrea să înţelegeţi că democraţia creştină este adaptată nu doar României de azi – care are nevoie în egală măsură de libertate, curaj, asumare şi de solidaritate, coeziune, valori – ci în general firii omului.

Cristian Pătrășconiu: În sintagma „creştin-democraţie”, unde aţi pune accentul cel mai apăsat – pe „creştin” sau pe „democraţie”?

Teodor Baconschi: Eu prefer să spun democraţie creştină în loc de creştin-democraţie, şi nu doar din pedanterie lingvistică. Nu e însă vorba de accente. Democraţia creştină este înţelegerea creştină a democraţiei. Nu există creştin-democraţie şi creştin-tiranie, de pildă, ci viziuni liberale, socialiste şi creştin-conservatoare asupra democraţiei.

Fireşte, democraţia, este un construct politic atenian, dar ea a fost desăvârşită şi generalizată datorită creştinismului. În timp ce în Atena lui Dracon, Solon şi Clistene democraţia convieţuia cu sclavagismul, creştinismul a pus semnul egalităţii între stăpân şi sclav, între femeie şi bărbat. Aș spune așadar că actuala înțelegere a democrației e profund impregnată de creștinism.

Interviu cu Mihail Neamțu

Cristian Pătrășconiu: Cum poate imagina un desant creștin-democrat politica autohtonă?

Mihail Neamțu: Ne-ar trebui un desant al oamenilor de calitate, înainte de toate. Dacă ei se întâmplă să fie creștin-democrați, cu atât mai bine. Cunosc câteva nume de tineri eminenți care, la diferite niveluri, ar putea oricând îmbunătăți reflecția doctrinară sau acțiunea electorală a unei mișcări populare (mă gândesc la Adrian Papahagi, Radu Carp, Valeriu Nistor, Dacian Ţolea, Cristian Șoimaru și poate alții…).

Cristian Pătrășconiu: Este suficient să te declari „la dreapta” pentru a face politică eficientă, pentru a face performanță în spiritul dreptei—sau e nevoie de ceva mai mult?

Mihail Neamțu: Evident, exhibarea unor valori nu e suficientă, nici direct productivă. Cred că e nevoie de competențe precise, de traducerea unor principii generale în acţiune materială. Ce înseamnă, concret, demnitatea umană? Cum se explicitează un asemenea principiu în interacţiunea dintre funcţionarul public şi cetăţean, în conceptul de vecinătate urbanistică, în atitudinea faţă de misterul vieţii, maternitate sau copilărie? Să luăm apoi noţiunea de subsidiaritate: ce rol are comunitatea locală în construcţia unei şcoli de cartier? Respectul pentru familie: cum se traduce acest lucru în viaţa de zi cu zi? Cred că acesta ar fi, între altele, rolul unui politician de dreapta: să tălmăcească noţiuni abstracte în imagini vii, lesne de înţeles, şi în principii de conduită.

Interviu cu Marius Lazurca

Cristian Pătrășconiu: A propos de familii politice: unde te simţi cel mai acasă şi unde cel mai stingher?

Marius Lazurca: Am votat întotdeauna cu dreapta. Mai întîi dintr-un reflex anticomunist, destul de comun generației mele. Convingerile s-au instalat mai tîrziu, gradual, deși aș putea spune că niciodată nu m-am simțit în întregime reprezentat de oferta politică disponibilă. Ca sensibilitate sînt fără îndoială un conservator: merg la Biserică, am convingerea că obiectivul ultim al educației e discernămîntul (adică, în fond, distincția dintre bine și rău), cred că Platon și Seneca au înțeles omul mai adînc decît Marx sau Derrida. Mi se pare că datoria esențială a statului e să creeze oportunități și că tentația de care el trebuie în permanență ferit e proliferarea necontrolată. Prefer inițiativa privată, dar știu că doar statul poate furniza anumite bunuri publice – justiția sau securitatea cetățenilor, de pildă.

Cristian Pătrășconiu: A fost ușor sa alegi in România în conformitate cu valorile politice in care crezi? Vreau sa spun: oferta politica autohtona a fost consistentă sub raport doctrinar sau, cel mai adesea, tu ai fost cel care ai dat un cec în alb unui actant politic sau altul?

Marius Lazurca: Nu mi-a fost ușor, însă și din motivul – oarecum paradoxal – că la noi stînga a fost poate mai coerentă din punct de vedere doctrinar. Efect al dexterității politicienilor social-democrați de la noi sau, pur și simplu, al perpetuării acelui socialism rezidual care a supraviețuit morții oficiale a comunismului, ideologia stîngii a fost, cred, o prezență mai închegată decît curentele dreptei. Istoric vorbind, multe din partidele și figurile politice individuale de azi ilustrează o genealogie postcomunistă. După eșecul cvasitotal al partidelor istorice, dreapta s-a văzut în situația de a se reinventa în România, ceea ce s-a produs gradual și nu s-a încheiat pînă astăzi. Eu, cel puțin, încă aștept ridicarea unei creștin-democrații românești moderne și cosmopolite, capabile să mobilizeze așteptările și energia unui public potențialmente foarte important.

Comentariile sunt închise